Page 30 - Vitrina cu oglinzi - numarul 5

din rândurile burgheziei liberale cât și din cele ale nobilimii reformatoare. Majoritatea liderilor
revoluționari aveau contingență cu lojile masonice și combinau ideile iluministe de sfârșit de secol
XVIII – libertate, egalitate, fraternitate, specifice Revoluției franceze de la 1789 – cu idealuri
romantice de început de secol XIX – conceptele de națiune și naționalism. Prin urmare, scopurile
mișcărilor revoluționare au fost multiple: democratizarea societăților, cu tot ceea ce presupune
acest fapt dar, și emanciparea popoarelor asuprite și formarea unor state naționale pe criterii etnice.
Conceptul de națiune în sensul modern al termenului apare la sfârșitul secolului XVIII în vestul
Europei și în Statele Unite și de acolo se extinde în întreaga lume…”. Anul 1848 a constituit însă și
momentul trezirii conștiinței naționale a românilor. A fost pentru prima oară când, idealul formării
unui stat românesc unitar a coborât de la nivelul elitelor la nivelul poporului de rând”.
Respectiv, profesorul Otilia Breban prin articolul „140 de ani de la recunoașterea
independenței de stat a României” înregistrează următoarele: „Anul 1878 se înscrie în istoria
neamului românesc ca anul în care a fost dobândită pe calea armelor (în urma victoriei obținute de
armatele ruso-române asupra forțelor militare turcești în Războiul din 1877-1878) și recunoscută
prin acțiuni diplomatice (care au culminat cu Congresul de Pace de la Berlin din iunie-iulie 1878)
Independența de stat a României (ce fusese deja proclamată la 9 mai 1877), fără înfăptuirea acestui
ideal național nefiind posibilă, practic, evoluția ulterioară a țării noastre și înscrierea acesteia în
rândurile marii familii a statelor europene”. „În primăvara anului 1877 existau toate condițiile
interne și externe pentru îndepărtarea suzeranității otomane. Întreaga națiune dorea și era
interesată să obțină independența deplină a României. Un război victorios, care să înlăture
suzeranitatea Porții otomane și să consfințească independența țării, reprezenta o necesitate, nu
numai de ordin istoric, ci și de ordin moral și național”. „În ciuda unor condiționări și îngrădiri,
Tratatul de la Berlin a recunoscut independența statului român și intrarea cu drepturi depline a
României în concertul european. În lunile următoare, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman și Rusia, au
recunoscut fiecare noul statul internațional al țării, stabilind cu ea relații diplomatice. Italia va
recunoaște independența în 1879, după ce articolul 7 din Constituție se va modifica, articol care
făcea referire la drepturile civile și politice, iar celelalte trei mari puteri, Franța, Marea Britanie și
Germania, vor recunoaște independența țării, abia în anul 1880, după ce guvernul român avea să
accepte condițiile de răscumpărare a căilor ferate de la acționarii germani. Datorită recunoașterii
sale internaționale, România a străbătut o etapă decisivă în procesul ei de afirmare europeană.
Totodată, dobândirea independenței de către statul român a contribuit în a pregătii desăvârșirea
unificării statale a națiunii române”.

Profesorii Radu Botiș și Mircea Botiș analizează cu multă pasiune Acţiunile politice româneşti
în direcţia realizării Marii Uniri, la acest subiect concretizând: „În nemijlocită legătură cu activitatea
politică şi diplomatică dusă pe diferite planuri de România în scopul realizării idealului său
national,cu lupta purtată de conaţionalii din provinciile aflate sub stăpânire străină, un mare număr
de români au desfăşurat în diferite ţări din Europa,precum şi în S.U.A. o acţiune multilaterală şi
eficace,în cooperare cu sârbii, cehii, polonezii etc. pentru cauza comună: victoria principiului
naţionalităţilor şi recunoaşterea acestuia drept criteriu fundamental în statuarea postbelică a lumii”.
Pe când, Ana-Maria Ciupu (elevă în clasa a XI-a, Științe Sociale, Liceul Teoretic „Vlad Țepeș”
Timișoara) vine cu o relatare destul de prețioasă despre „Propaganda românilor din Occident în
favoarea Marii Uniri”, astfel afirmând: „În înfăptuirea Marii Uniri din 1918, un rol deosebit de
important l-au avut acțiunile românilor aflați în Occident, și, mai ales, a celor aflați acolo cu un
mandat. Propaganda românească în favoarea cauzei naționale s-a amplificat mai ales după
retragerea armatelor române în cadrul campaniei de la sfârșitul anului 1916”. Astfel, marile
personalități ai neamului românesc au desfășurat o activitate enormă pentru cauza românilor,
pentru țara natală, printre aceștea regăsindu-se: Vasile Stoica din SUA, Gheorghe Mironescu și