Page 121 - unirea4-5
P. 121
Salve, singurătate! 4-5
sentimentele aceste păsări cu aripi de ipsos
îţi măsoară prăbuşirea
de câte ori te reconstruieşti spune salve
singurătăţii care scurtcircuitează suflete umbra sare într-un singur picior joacă şotron
şi nu rămâne în colonia oamenilor bântuiţi de numără divizii
fantasme materiale de euri amintiri-frescă
sărăcia este un spectru care îţi dezgroapă oasele parcă niciunde niciodată zilele
ca şi cum un întreg nu vor mai avea oase de fosfor
cimitir de elefanţi s-ar muta în tine
te împaci greu cu ideea războaielor subterane Culorile morţii
care dezbină naţiuni
de la marea tribună a vieţii lumea apare în jur s-au îndrăgostit arborii lumii
mirobolantă un fel de peşte ce respiră fără branhii cu o mie de guri
cerul ca un ochi sticlos s-a aburit
pe pământ cresc baobabi acolo unde de neînţelepciunea iubirii
erau cândva pieţe publice agăţaţi de cercul alb al imperfecţiunii
fraţii împart cerul deasupra mării am dat o reprezentaţie
iată cum desalinizarea devine o formă de artă în toate culorile morţii
nici măcar umbrele nu mai
au geometria lor apoi am înghiţit sfera singurătăţii sublime
vitele beau din canalul de dejecţii şi visează luna ca un vârcolac
platoul amplu mi-a supt degetul mic de la picior
unde a rumega este calea spre echilibru ca şi cum ar fi dorit să mă deztrupeze
să pot să mor lângă un nor vopsit în chip de pom
de ce oasele noastre nu şi-au scris patericul? lângă iarba străvezie a cuvintelor
Încotro în timp ce liniştea neomenească îşi
zboară mitologica pasăre rock? strigă poeţii
putem plăti sacralitatea asfinţitului cu o ancoră? şi le bea rărunchii cu tămâioasă albă
de aici toate au gust de alamă ruginit
dragostea sâsâie în retină
Iubirea-artefact doi arbori lunatici evanghelizează
timpul iubirilor în sepia
dragostea începe la noi ca un poem lichefiat
luăm tăcerea şi o modelăm până devine vie Căutătorul de pokemoni
să cazi în trup cu toate cuvintele iată simbioza perfectă
nu iubi arcadele lumii iubeşte gândul sticlos aceia care au încălţăminte de plută
care odată spart nu se recompune vor fi cei dintâi la finish aşa grăit-a
în acest azi interferăm rareori căutătorul de pokemoni
cu dragostea panoramică nimeni nu este destul de sărac
ştiu că este un act suicidal să te scrii să nu îşi permită încă o cursă
să filtrezi cu eul dinainte de zicere cât am gustat lumea cu crinolina ei verde
dar a iubi înseamnă să deztrupezi cuvinte m-am împiedicat de morţii-vii
să pictezi aerul care îţi intră şi îţi iese din plămâni
ca un şarpe albinos dacă lungul drum al nopţii către zi
străzile au memorie colectivă în imaginarul lor s-ar deschide precum un curcubeu
există minutul când m-ai aşteapta pe singura treaptă
ne-am radiografiat în alb-negru săpată pentru altarul lui Dumnezeu?
clişee ale iubirii-artefact apele lumii se umplu de peşti ce visează
limane înguste
Frescă Toţi pescarii lumii acesteia întind noaptea năvoade
pun momeli peste prag la ferestre între scânduri
zi de zi sap lăcaş pentru umbra
care moare cu demnitatea soldatului împărtăşit Înoată suflet al meu peste brazi peste hăuri
Sub lumina lunii barca îmi duce în larg vieţile peste turnurile gemene
se pare că am trăit în locul umbrei mele toate brutal de sincer tulbure ca vinul din cimitir
morile posibile risipit în vase comunicante
de aceea privesc ca la cinematograf cum se rupe zâmbind sardonic în şi dinspre moarte
din singurătate câte o bucată pentru
condamnaţii la ultimul apel În linie continuă
sunt războaie ale cerului pe care eu le împart
cu albatroşii Trebuie! îmi zise fratele-pământ.
121
