Page 122 - unirea4-5

Dacă am trăi după legile universului, caii 4-5
ar avea copite de fum, iar câinii ar muşca luna
adânc de coapse.
Oamenii nu ar mai suferi de Alzheimer.
Şi-ar ţine părinţii în poală până la sfârşit,
când ar învăţa să stingă lumina cu telecomanda. cu propriile tale mâini ai îngropat la marginea viei
Carul alegoric ne plimbă ca pe nişte învingători. sticla cu dop din plută
Am ajuns la poarta de lemn unde cocoşi sculptaţi din care vom bea timpul ce ne va strânge de carotidă
ne scot ochii. până se va subţia lumina apele se vor îngusta
De aici înainte va mirosi a umed. Vor înflori iar pe aceia care ne-au dat albiei lumii îi vom eviscera
irişi în galerii subterane. să respirăm cu plămâni care n-au murit în trup viu
Pentru cine, sufletul-arbore, va mai rodi? să ne palpite în piept o inimă ce nu a simţit clipa teribilă
Pentru morţii-vii? când începe marşul iar toţi stau aliniaţi
precum bravul soldat Svejk
Şobolani de apă au ros stâlpii luminii.
Acum zidurile au guri şi picioare strâmbe. colonii de femei ne vor înseria vom rătăci
Pare că se vor prăbuşi drepţii, morţii... nou-născuţii. prin morţile viitoare
Hai! zice, iar, fratele-pământ, numere fără noimă
să mergem pe linia continuă până la marginea lumii. ectoplame ale iubirii ore lichefiate tot mai rare
Aici nu vom bea decât din râuri secate, îţi mai este sete de seva care străbate pământul?
ne vom tăvăli în nisipuri jilave, cozi de comete luminează ultima naştere
universul va bate ca o toacă ruginită dinspre moarte. peste care se zideşte cuvântul

Ce este o ţară dacă nu un pom crescut între brazde? Flamingo
Ce este o mamă, dacă nu argilă modelată în palme?
Ce sunt boala, sărăcia, migraţia, analfabetismul, pasărea aceea îmi dă târcoale
dacă nu pământuri uscate între grinduri? aripile ei balansează peste vid
Respiră îmi zice ceasul de piatră. îi simt răcoarea până în ultimul cromozom
Mai aud clopotul cerului cum se tânguie peste străzile se vor subţia ca un fir de argint
munţii de sare topiţi în crevase. pe care îl voi întinde dâră umedă între ceasuri
nimic nu va mai părea îngust sau înalt
Panoplii triunghiul se va curba ca o minge pe care
atunci când tăcerea se lipeşte de coaste
niciodată nu se vor opri vor curge pe străzi o arunci spre pasărea cu pene ţipătoare
cu picioarele lor minuscule cu gândurile deşirate
iar tu le vei citi microcipul îi vei trimite strigătul păsării sună a dangăt penele ei
în şi dinspre moarte de aramă ruginesc
ochii lor romboidali îi vor invada visele clipe bat la poarta cu şerpi încrustaţi
sunt bătrâni sunt tirani umblă prin colţuri mucegăite este tot mai greu zborul între lumi
ahtiaţi după ore după ani limbile ceasului se opresc
nu te doare nimic doar umbra ta scârţâie pasărea cu un singur ochi şuieră nopţi şuieră zile
ca o panoplie plină cu medalii până vine îngerul vopsit cu o mie şi o mie de nume
ei îţi taie amintirile le sărează seamănă alţi lujeri
în grădina casei Vibrato
trag obloanele peste copilăria ta
şi te nasc în semiobscuritate oho m-am îndrăgostit
nou pe de-a-ntregul trist pe jumătate mâinile mele se rostogolesc prin lavă şi dolomit
palmele îmi cresc/ arbori de ape de lună/
când îi vei aşeza pe banca din faţă rupe până ating cerul sculptat sau a lumii cunună
cordonul ombilical sarea mărilor se scurge ca un şarpe imperial
pe aici se scurge taina dintâi a lumii de pe trupurile noastre într-un vibrato imaterial
cercul de lumină oval
respiră cu ei doar o noapte strânge-le şireturile strâns se lasă seara cu arici şi meduze calcinate
apoi dă-i luminii fluorescente care vine dinspre sufletele noastre respiră sub ape aspre decolorate
cer sau pământ oase de fum/ secundele curg în tăceri de alabastru
dragostea a atins carul mic cu un singur ochi măiastru
Ectoplame
timpanul din stern sună oranj a lumină
Ţi-am simţit setea curgea vinul ca nişte vorbe lichide voi mai vedea aburii pădurii suflete nins de verbină?
în pământ dragostea se preface într-un condor în zbor
dintre bărbaţii care nu pleacă la război peste caraiman
erai cel mai în vervă oho m-am îndrăgostit
stăteai în primul rând lumile mele au ajuns la liman.

122