Page 155 - unirea4-5

aţi-o». Esenţa lui divină se va contopi destinul tragic 4-5
al omului încolţit de haita de muritori însetaţi de bar-
barie şi de sânge: «hoarda păgână cu lanţuri şi spini/
din casa cu pricini coroane-i născu». Cuvântul hoardei
barbare este încins în urletele delirului vindicativ. Speţa
umană atinge abisul demonizării. Iar prinţul nepămân- cem, scena lamentaţiei filiale: «uitat sunt părinte la locul
tean preia, prin suferinţă asumată lucid, virtuţile condi- de cruce/ această-ntâlnire se-amână vremelnic». Nu
ţiei umane. Esenţa lui divină se adânceşte în taină şi pentru chin jeleşte fiul, chinul fizic pare că nu-l atinge,
mister. Rămâne vizibil un om scufundat în tenebrele crucificatul suportă tortura parcă într-o transă, se
singurătăţii absolute. Spaimele sunt cât se poate de detaşează de durerea fizică, e distant faţă de propriul
umane, instinctul de conservare pare atrofiat, aura său corp. Monologul său nu sună a tânguire, are forţă
princiară pare că l-a părăsit, odată cu plecarea ultimu- de invocare a tutelei parentale, grija pentru mamă
lui sol. Linşat. Cuvântul înmărmurit lasă loc imaginii este obsesivă şi ia forma unor porunci testamentare.
fugare horror: «vânzătorul cu ştreangul alături/ la ţarina El nu mai rabdă simulacrul de viaţă pe pământ, este
sângelui stă îngropat». Şi parcă totuşi moartea sinuci- nerăbdător să-şi regăsească identitatea şi esenţa prin-
gaşului frânt de remuşcare, enunţată de poet poate fi ciară, nimbul de sacralitate şi de nemurire, îşi clamează
scoasă de sub incidenţa ororii complementare. «Vân- până la cer dreptul său natural de fiu al tatălui ceresc
zătorul» şi-a găsit popas în moarte, ştreangul «alături» drept ce nu mai suportă prea îndelungă şi nedreaptă
poate avea şi funcţie tutelară, ocrotitoare. În iadul amânare. Treptat strigătul său de fiu istovit şi înfrânt
răscumpărării răului de s-o fi dus, poartă cu el dovada de prea smerită ascultare, se topeşte în cuvinte negră-
morţii voluntare, ca semn al căinţei. El, trădătorul, ite şi neauzite, nici în cer, nici pe pământ: «duhul meu
cel dintâi înstrăinat de Prinţ prin actul trădării, s-a şoaptă-i acuma-n suspin». Pe lemnul crucii stă ţintuit
înstrăinat de sine şi de propria lui viaţă. Un dialog un altfel de prinţ străin, un prinţ hieratic. A fost un
imaginar între oamenii cetăţii şi Prinţul damnat, face Prinţ descins din bolta înstelată, apoi a fost un simplu
să transpară speranţa filială a celui proscris, în Om, deposedat de aura lui princiară, şi, în finalul
întoarcerea în lumea lui, o lume celestă şi esoterică: vieţii sale experimentale pe pământ, Prinţul cel străin
«iar prinţul le spuse sunt doar un străin/ ce-aşteaptă a devenit un Sfânt, un Sfânt suspinându-şi moartea
corabia tatălui dusă/ din lumea aceasta ce nu-i lumea pe o cruce. Universul se trezeşte în plenitudinea unui
mea». În bucla timpului ce se răsuceşte, într-o imagine miracol. Prinţul sfânt se desprinde în sfârşit de lumea
desfăşurată şi apoi readusă integral în planul simulta- pământeană, pământul se despică, trepidează, vuieşte,
neităţii, vedem aievea ce vede însuşi Străinul, vremel- şi apoi, sub ocrotirea luminoasă a ploii de stele, trupul
nic disociat de muritorul hăituit: lumina din nava rotun- chinuit îşi găseşte odihnă în pământ. Moartea vine
dă, nefericirea mamei care zămisleşte moartea sacrifi- din adâncuri lacomă să-l priponească şi să-l înhaţe în
cială chiar prin chinuita ei naştere. «Ai mei sunt aproa- hăul de întuneric. Moartea nu are putere şi nu-l poate
pe şi pace vestesc», incantează mesianic Prinţul. ţine, pentru că Prinţul nu este un simplu muritor. Les-
Frânturi de imagini se izbesc unele de altele, flagelate pedea despovărată de pe mormânt pluteşte în levitaţie,
de cuvinte. Cei doi regi, cândva rivali, vrăjmaşi, aliaţi «lespedea grea în fulgi se destramă». Prinţul trans-
vremelnic pentru o judecată rezonabilă a Prinţului cap- figurat în fulger străpunge zidurile înfricoşate, «ziduri
tiv, scapă mulţimea dezlănţuită de sub control, devin albastre de teamă». Dar giulgiul păstrează amprenta
simpli figuranţi ai unui scenariu predestinat. Din vacarm supliciului, ca sigiliu al memoriei necesare. Corabia
se aude limpede şi fără echivoc dictatul mulţimii: «să rotundă îşi poartă pasagerul în traseul iniţiatic al tainei,
piară îndată pe lemn înălţat/ şi gol prin cetate la locul rămân pe pământ semnalele trecerii şi popasului vre-
de capăt». Şi iată cum, din aproape în aproape, poe- melnic, legăturile spaimei perpetuate de adierile de
mul ne îndeamnă să-l însoţim pe Străin în dubla lui vânt. Prinţul iese din irealitatea magică şi intră în po-
cădere: rostogolirea siderală, strălucind profetic de veste. Străinul peregrin prin viaţă şi moarte pământea-
foc şi lumină şi prăbuşirea în silnicia condiţiei de nă stârneşte panică printre muritorii din cetate. În zori
muritor deposedat de orice nimb al demnităţii. Poetul, de zi oamenii se dezmeticesc din nebunia colectivă şi
mereu surprinzător în laconismul şi focalizarea selec- de atunci, de-a pururea, prin veacuri, se chinuie să
tivă a interesului de narator şi descriptor, purcede la se mântuiască de vinovăţie. Prinţul călătoreşte depar-
făurirea unui ciudat tablou vivant. Îl vedem pe străinul te, din ce în ce mai departe, în univers stelar nemăr-
renegat şi condamnat, într-un straniu moment de so- ginit. Ne-a părăsit prinţul străin, prinţul peregrin în
cializare: «tâlharii pe cruci cerşesc amânare/ ţăranul timp şi spaţiu, «în nor de foc». Finalul de poem lasă
cu fapta din drum bocitoare/ femei despletite de prunci înţeles criptat poetic unui nou început de lumină bi-
născătoare/ le plânge străinul...». Timpul, spaţiul, se ruind noianul de întuneric , incluzându-ne pe noi înşine,
dilată şi se comprimă aleatoriu, detaliile se înşiră în prin ultimul fonem: «iar vraja se frânse în zodii
succesiune ilogică, hazardul pare să fie legea îngrădi- speranţe/ pe calea de albe puzderii lumini/ din cer
toare. Percepem în alternanţă, detalii uman sensibile întuneric deplin să coboare/ de-a pururea taina de
şi crâmpeie din peisaje hiperbolizate cosmogonic: unde venim».
«munţii vor merge căzând peste nori/ şi frunze usca- Poetul Mihai Ganea scrutează în poemul Locul
se va-n apa din stâncă». Poetul lasă frâu liber unei Căpăţânii formula metamorfozei logosului profan în
scene emoţionale, patetice, sfâşietoare. Este, să zi- logos poetic revelator.
155