Page 158 - unirea4-5

4-5
Poezia nu poate deranja, atâta vreme cât poetul

are ambiţia de a crea punţi şi de a revendica actul
creator al iubirii: „Între două realităţi, între două
lumi,/ Iubirea creează o punte din inimi spre suflet,/
Din cuvânt în simţire/ Asta leagă două realităţi,/
două lumi... Iubirea”. Am îngheat. Nu ştiu de ce, doar tălpile mă
Un poet prin iubire şi dincolo de ea: „Trăiesc ardeau îngrozitor. Aş fi vrut să fug, să nu mă mai
pe Meridianul Iubirii,/ Altitudine... vis, longitudi- opresc. Simţeam că eu am întârziat la întâlnire...
ne... dor/ Aici exist şi mă regăsesc/ Ca un orb ce Să pot da timpul înapoi, ca în filmele proaste, de
îşi pipăie fiecare amintire/ Fiecare rază de lumină duzină!...
pierdută,/ Numărând fiecare carpe diem sec de - Nu, nu sunt fratele ei! Spuneţi-i dumneavoas-
esenţe...”. Demonii căutărilor noastre, de cele mai tră că am venit! A fost un răspuns tâmpit, ca în-
multe ori, pot copleşi prin anihilarea obiectului preo- treaga viaţă, unde mereu ajung mai târziu sau
cupărilor lor, de nu ar fi iubirea ce poate salva şansa prea devreme. Nu sunt niciodată acum. Am plecat
noastră de revendicare umană. pe jos, spre nicăieri. Pantofii îmi rămăseseră în
În poezia lui Teodor Morar regăsim această forţă curtea spitalului, iar eu intrasem în ceaţă”.
vitală a iubirii în formele sale ample. Jurnal de Din acest „nicăieri” se naşte dorul de pretutindeni.
apocalipsă are 50 de părţi şi ele sugerează aventura În opoziţie, două circumstanţiale de timp, două ad-
spiritului poetic spre nonlimita lucrurilor, a fiinţei verbe coagulează un univers. Universul la superlativ
umane. În acest fel, prin această experienţă, spiritul prin tot ceea ce îl defineşte. Poezia e lacrima lui, a a-
întâlneşte temele fundamentale. Una din ele – geneza: cestui Univers care ne întâmpină protector. Poezia e
„De când te iubesc?/ De la naşterea timpului,/ excelenţa trăirilor noastre, atâta vreme cât ne conşti-
De când Ziditorul construia îngeri,/ Construia entizăm necondiţionat termenul limitat al fiecăruia
ape şi pământuri,/ Construia bolta cerească/ Şi dintre noi. Teodor Morar a aflat de acestea toate
toate ce sunt văzute şi nevăzute./ Apoi pe Noi, într-un cândva al lui, într-un timp al poeziei sale încă
apoi timpul.”, la universul poetic: „Citeşte-mă în neştiute, astăzi fiind o poezie asumată şi revendicativă.
ultima mea dramă,/ Cum rugile se sparg de o Nu toate poeziile din acest volum de debut al lui
icoană,/ Chiar Dumnezeu îmi pare liberal,/ Citeş- Teodor Morar au aceeaşi încărcătură emoţională. E
te-mă în ultimul meu val”, „Algoritmi iluzorii/ firesc! Cert este discursul său liric, extraordinară fiind
Râd strident în trecut,/ Paşii mei purgatorii/ Prin sensibilitatea poetului pentru această lume a realului
poveşti te sărută”, „Vrei să ştii de ce sunt aşa?/ sublimând-o, motivaţia fiind iubirea în toate faţetele
Pentru că tot ce am spus s-a întors împotriva mea,/ ei simbiotice: „Cum a început povestea mea?/ Ca
Vindecându-mă”. orice poveste: iubind! Iubind nemărginit!.../ Cu
Vindecat, poetul continuă să scrie reînventând ceritudini, cu nelinişti, cu paşi siguri, şovăielnici,
sublimul paşilor săi întârziaţi spre iubita sa: „Ador- dar... Iubind!/ Aşa a început povestea mea, ca orice
misem cu gândul la Bea. Boala ei se agrava, sân- poveste trăind-o până la extaz!.../ Am ars împli-
gele ei nebun intrase în derivă, organismul ei ceda niri, am cunoscut decepţii,/ Am simţit depravarea
vizibil, în ciuda a toate. Bea rămânea aceeaşi, umană, am văzut măşti într-o piesă absurdă.../
neschimbată, cu nebuniile ei vii în privire. Eu o Am văzut şi lumina – în alţi oameni – ce te-nalţă!.../
priveam cu nesaţ, mă adăpam la imaginea ei. Un Am simţit amarul minciunii, am ascultat paşii abi-
chip expresiv: ochii rotunzi ca două boabe de rouă, sului,/ Toate au trecut prin mine ca un cântec surd
un nas fin şi drept ca la o regină egipteană, obrajii, al destinului!.../ Am cunoscut moartea mea inte-
supţi acum, îi dau un aer de icoană. Sânii mari şi rioară,/ Am suferit de fericire, am plâns de bucu-
rotunzi sar uşor cu fiecare respirare, şoldurile mici, rie./ Am respirat prin fiul meu, am colorat clipe
parcă în contrast cu totul, au o rotunjime suavă, cenuşii./ Am promis să nu mă opresc niciodată/
picioarele lungi aşezate spre mine mă dor în pri- Să merg desculţ pân‘ la Dumnezeu!”, „Iubesc
vire, gleznele subţiri, acum la fel ca mâinile, sunt oamenii care sunt şi devin... O poveste...”.
vinete, sângele alunecă greu prin trupul ei, ca un Parafrazându-l pe Teodor Morar, pot spune cu
tren, uitat pe o linie moartă, ce nu îşi mai cunoaşte vădită emoţie, că iubesc, la rândul meu, fiinţele ce
traseul, nu mai are nicio oprire pe ruta lui, devenit devin poveste prin ele însele, prin aşteptările şi
acum o boală. Îi privesc ochii! În ei mereu găseam reuşitele ce pot amprenta lumea în bine, în adevăr, în
lumina care mie îmi lipsea, uneori. Cu toate pro- acolo, dincolo de timp, dincolo de ele, într-un Univers
blemele ei, cu toate suferinţele, ea era o lumină, ce ştie să ne fie protector pe veşnicie prin harul ce
în ea îmi găseam refugiul, alinarea, staţionarea ni-l împărtăşeşte necondiţionat.
mea în lipsa neantului.” [...] „Bea nu mă mai
aşteptase. Un asistent m-a întâmpinat în uşa ur-
genţelor:
- Ne pare rău! Nu am mai putut face nimic...
A murit acum 5 minute... Ne pare rău! Era
tânără... Sunteţi fratele ei?

158