Page 157 - unirea4-5

4-5
Otilia Sîrbu

În primul rând pentru că Teodor Morar iubeşte
gustul de cenuşă, trăindu-şi emoţiile ca pe ultimul dar
înainte de a „răstălmăci sensul iubirii şi drumul său
către lume”. În al doilea rând, cartea sa primă este
fixată pe un cadru biografic. Original prin infinitul
trăirilor, prin varietatea emoţiilor ce nu se doresc a fi
uitate, prin ritmul iubirii ce creşte cadenţat printr-o
simbolistică a uitărilor de sine: „Am să-mi scot inima
afară, nu ca s-o priviţi,/ Ci să călcaţi pe ea,
intrând în suflet!/ Aşa vă primesc în sufletul meu,
cu inima afară./ Să priviţi... Floarea seninului”,
„Iubirea trece de timp şi se zideşte în fiinţă”.
O poveste în poezie ce urmăreşte, prin dialogurile
sale, prin firul său narativ ţesut în versuri (şi nu numai),
lumea ce se poate ruina prin avizul ei necondiţionat.
Rolul poetului onest cu el însuşi, cu povestea lui,
cu versurile ce şi le poartă înveşmântat în uitarea de
sine, este acela de a scurtcircuita această memorie
Jurnal de apocalipsă nefastă şi minimalistă a omenirii.
Teodor Morar este poet şi se supune acestei
meniri din dorinţa de a reda şansa iubirii veşnic căutate,
sau Mici firimituri veşnic pierdute, de a anula un virtual demonic, de a
reîntoarce lumea spre firescul lui a fi: „Ca un copil
într-o lume virtuală, secat de vise, de sentimente,
dintr-o poveste această teamă este firească şi dureroasă, acolo
unde superficialul se îmbracă de la Gucci; şi nu
zic despre veleitarii tranziţiei, ci despre noi, cei
care purtăm măşti în acest carnaval al iubirii false,
„Iubiţi, iubiţi, iubiţi!... trucate, un barbut jucat cu propria viaţă. Nu mai
Ascultând cu sufletul tăcerea cuvintelor...” contează să fii Om, să fii cineva... Virtualul ăsta,
unde ne satisfacem demonii...”.
Teodor Morar Mici firimituri dintr-o poveste sunt în fapt
versuri scrise la ceas de taină a inimii unui poet ce
Ce fac poeţii când au har? Scriu poveşti ale iubeşte lumina dimineţii în pas de zi, de noapte, de
poeziilor lor sperând să îndrepte timpul şi lumea pe secundă, de destin. Un poet „învrăjbit” în frumosul
care le trăiesc altfel, în felul lor unic, creator. Într-un ce îl poartă ca blazon al dialogului cu Divinitatea, cu
cotidian care pare doar un loc al deşertăciunilor, se femeia, ea, unica, cu lumea, cu fuiorul firelor ce o
nasc astfel de fiinţe înzestrate cu un puternic simţ al nasc, cu cerul albastru, cu fiul său, prezenţa inocenţei
unor realităţi ce copleşesc, răsucindu-ne sufletele depline. Teodor Morar nu este un poet al culorilor
spre inefabilul trăirilor parcă uitate. Un rol al poeziei? pastelate. El sfidează facilul şi trăirile simple, calculate
Etern! Un rol al poeţilor? Incontestabil! O lume a ale unui timp de care se dezice prin propria absenţă.
poeziei fără poeţi? Inexistentă!O lume fără noi, cei Asemeni unui alpinist, escaladează toate aceste trepte
iubitori de versuri? Imposibilă! vremelnice, cutreierând lumea în lung şi în lat la înăl-
Teodor Morar este poet, unul din acei cutători ţimea emoţiilor sale trăindu-le. Astfel, el poate atinge
de sensuri ale esenţei. Autentic prin trăire, onest prin inefabilul, devenind adeptul adevărului sublimat,
mesajul său poetic pe care îl poartă ca pe o asumare preţuindu-l prin cuvintele sale ce nasc versuri: „Floa-
a propriului destin. E poet! Ştie mai presus de toate re-n vânt de păpădie,/ Efemeră ca un vis,/ Am
că „iubirea nu are timp”, de vreme ce e „veşnicie”. trăit prin poezie/ Fără niciun compromis”.
De la această „simplă” constatare s-a născut prima „Compromisul” există totuşi. Este însăşi viaţa şi
din cărţile sale Jurnal de apocalipsă. Cu siguranţă, potirul ei, pe cât de fermecat, pe atât de dificil de
se vor succeda în curând alte cărţi de versuri, pentru purtat într-o lume ce nu se mai regăseşte în timpul
că Teodor Morar scrie precum respiră, trăieşte pre- său unic. Teodor Morar alege pariul cu el însuşi scriind
cum scrie, ca menire absolută a ceea ce este, a ceea poezie. Se despovărează de imediat, căutând esenţa
ce îşi doreşte să fie. veşniciei ce pare să incomodeze secunda prea alune-
De ce un Jurnal de apocalipsă? coasă în grija sa pentru fiinţa umană.

157