Page 71 - unirea4-5

- Sigur, sigur! a chicotit una. Chiar vă rugăm! 4-5
a mai adăugat.
Scaunul ăsta e liber de vreo oră. Nimeni n-a
îndrăznit să vină lângă noi. De parcă noi i-am mânca
pe bărbaţi! …
Privindu-se complice, cu subînţeles, După un răgaz de tăcere, Vasile a tresărit.
puştoaicele au izbucnit în râs. Ca şi cum apropourile - Nelu, mi-a zis el, îţi mai aminteşti cum şi
lor n-aş fi fost eu, m-am aşezat şi am căutat din priviri unde ne-am cunoscut noi?
pe cineva care să mă servească şi pe mine. - Cum să nu? m-am mirat eu.
- Dumneavoastră ce doriţi? m-am trezit - Ei bine, atunci hai, să mergem ! Acolo
de-odată întrebat. trebuie să fie cu adevărat răcoare la ora asta. Acolo
Gândindu-mă că e vreuna din fetele de la masa n-o să ne mai sugrume zăpuşeala asta.
mea, n-am răspuns. Dar, “vocea” aceea diafană se La auzul îndemnului său, cu viteza fulgerului,
încăpăţâna: ca o cometă sidefie mi-au revenit în faţa ochilor
- Cu ce să vă servim? momentele primei noastre întâlniri. Era o după amiază
Convins că nu poate fi vorba de-o farsă, m- de duminică, eram în catedrala cu hramul “Adormirea
am întors. Dar, spre marea mea surprindere, fetele Maicii Domnului”…
cu care mă văzusem nevoit a-mi împărţi liniştea, au Cu pas sprinten ne-am îndreptat spre locul în
pufnit în râs. Conştientizând farsa, m-am resemnat, care ne-am cunoscut. Îmi părea că nu mai are aceeaşi
limitându-mă la a le fixa cu privirea. putere arşiţa, că nu mai este la fel de greu de respirat.
- Lăsaţi-l, dragelor! le-a dojenit una mai Odată ajunşi, după cele câteva lumânări aprinse
oacheşă. Nu vedeţi că s-a fâstâcit de tot?! atât pentru morţii familiilor noastre, cât şi pentru cei
Puţin intrigat de atitudinea lor, mi-am scos din vii, ne-am oprit să privim cupola ce strălucea în bătaia
geanta-mi nelipsită o carte. După ce am găsit semnul soarelui. Apoi, parcă mai evlavioşi ca oricând, am
pe care-l pusesem, am început să citesc, încercând păşit înăuntru. Era o răcoare plăcută, odihnitoare, ce
să par indiferent. Spre stupoarea lor. Berea era în- nu pomenea nimic despre ce era afară. Ne-am aşezat
tr-adevăr rece. Ospătăriţa avusese dreptate. Am mai într-una din strane şi ne-am lăsat copleşiţi de liniştea
sorbit încă o gură din băutura înspumată şi mi-am binefăcătoare. O vreme ne-am mai foit pe locurile
cătat de lectură. Fetele continuau să şuşotească între nostre. Apoi, pe măsură ce ne simţeam din ce în ce
ele. Cum îşi terminaseră de mult băutura, cele trei au mai în siguranţă, ne-am potolit. Fiecare din noi îşi
dat să se ridice. Păreau intrigate de tăcerea mea. În asculta gândurile. Născându-se.
treacăt, cea oacheşă mi-a aruncat o privire peste umăr. Încă odată simţeam împlinirea slovei biblice:
Am mai stat puţin, şi m-am hotărât şi eu să plec. “La El toate sunt cu putinţă”. Aşa era! În lăcaşul sfânt,
Razele soarelui, între timp, reuşiseră să pună stăpânire lângă umărul Său, găsisem ceea ce nu era cu putinţă
şi pe terasă. Frunzele stejarului secular nu mai ofereau în oraşul potopit de căldură: o oază de răcoare şi
garanţia unei răcori. În plus, o zăpuşeală greoaie făcea linişte.
aerul abia respirabil. Îmi simţeam sufletul acordat la diapazonul
Cu paşi înceţi, parcă măsuraţi, de om potopit cerului, mă simţeam copleşit de micimea propriei
de-ale lui, am părăsit locul. În treacăt, mi-am salutat făpturi. Şi, parcă pentru ca senzaţia să fie şi mai
câţiva cunoscuţi. Apoi, cu gândul la o oază de răcoare profundă, cineva s-a apucat să cânte la orgă. Ca şi
şi linişte (acordurile mai înalte ale muzicii ce inunda mine, şi celelalte câteva persoane aflate înăuntru, au
terasa mă deranjaseră), mi-am reînceput plimbarea fost copleşite. O muzică divină inunda interiorul,
pe aleile parcului. spărgându-se-n înaltul cupolei.
Copleşit de zăpuşeala ce plutea sufocant în aer, - Ce cald era afară! a exclamat şoptit Vasile,
m-am aşezat pe-o bancă, în apropierea lacului. Nici- trezindu-mă din mijlocul noianului de gânduri, ce mă
o undă nu clipocea la suprafaţa apei. Lacul părea copleşiseră.
mort. - Cald, cald, i-am răspuns. Ca un ecou.
Când mă aşteptam mai puţin, o voce m-a trezit - Cu toate astea, vezi?, în biserică, aici, la
din reveria în care căzusem: picioarele lui Dumnezeu, e întotdeauna bine.
- Ce faci, domnule, pe-aici? Crezi că poţi să - Aşa e, aşa e! i-am răspuns gânditor.
scapi de arşiţa asta? L-am privit cu coada ochiului. Deoarece era
Când am întors capul, am avut de ce să mă neras, părea cu mult mai bătrân decât în realitate.
bucur. Un vechi prieten era lângă mine. Ne-am A mai zis ceva, dar eu nu l-am mai auzit. Gândul
îmbrăţişat şi, după amabilităţile de rigoare, ne-am mă purta spre prima noastră întâlnire, cu niscaiva buna
aşezat unul lângă celălalt. vreme în urma. El zicea în continuare ceva, dar eu
- Ce mai faci, bătrâne? l-am întrebat. Nu te- nu-l mai auzeam. Însă, tot glasul lui îl auzeam. Era
am mai văzut de-un car de vreme. Parc-ai intrat în gâtuit de emotie:
pământ! - “Ştefan Vasile îmi zice. Am 42 de ani şi
- De toate pentru toţi fac, mi s-a răspuns. locuiesc în imediata apropiere a acestei biserici, a
Mai exact, mai nimic nu fac. Aproape că ard gazul ţinut el să precizeze atunci. Sunt căsătorit cu Măndiţa
degeaba. Asta fac.
71