Page 143 - unirea6-7

venită pentru o conştiinţă aflată în eroare de peregrin 6-7
prin viaţă şi printre idei. O difuză şi cleioasă stare de
plictis şi de neîmplinire, degenerarea spectrului astral,
furnizor de întuneric oribil, obturant, sunt componen-
tele unei vieţuiri vegetative. Şi cum altfel să scape de fapt a sufletului nostru în realitatea nemijlocită a
poetul de cititorul cenzor, decât jucându-şi rolul cla- unui prezent ostil, încrâncenat, un timp al sfadei noas-
sic de visător patetic şi dezamăgit? A nu se ignora tre idioate cu noi înşine şi cu semenii noştri, cu lumea.
cum totuşi poetul execută juruita întoarcere spre sine, Poetul îşi defineşte sintetic reperele de refe-
cu flagelantă autoironie, aşadar emoţia este ţinută sub rinţă, eul, ca subiect de introspecţie, în raport de sim-
autocontrol. De la tonalitate fulgurantă la gravitatea bioză cu alteritatea socială. Metafora urbană a sufle-
unor enunţuri cu inflexiune sapienţială, hortativă, de tului, apartament de ceară, face trimitere la inca-
luat aminte. Solemnitatea ia locul efuziunii. Conştiinţa pacitatea funciară de sensibilitate, ca axiomă a sin-
suspendării timpului individual, timpului meu gurătăţii pervertite. Sufletele de ceară sunt prea vlăgu-
singur, în entitatea hiatusului universal. ite să mai exerseze dragostea sau ura. Simţăintele
Senzaţia, prin empatie, a durerii munţilor cu generatoare de cadenţe în spirit umanist sunt expirate.
brâul lor de ape desfăşurat şi eşuând în platitudinea Poetul ne iniţiază în avatarurile noului model de exis-
orizontală a singurătăţii. Percepţia prăbuşirii din tăriile tenţă, o existenţă de tip humanoid. Noli me tangere,
celeste, a trecutului biografic opac, impenetrabil şi părea să fie reglementarea din jungla urbană. Va fi
imposibil de traslat în logosul poetic. Rostogolirea fost aceasta, cândva, când individul va fi avut conşti-
negrăitelor cuvinte în misterul nescriselor volume. inţa cercurilor sale.
Viteza stelei căzătoare, ca durată a amânării Poetul imaginează o nouă configuraţie a uni-
morţii iminente. Gânduri răzleţe şi ciobite, irosite în versului umanoid. Clasica înstrăinarea a omului faţă
cele patru puncte cardinale, într-un spaţiu metrologic, de om, avea o coerenţă, o noimă şi o componentă
spre surghiunul şi damnarea profană a Crucii. Un su- tragică a conştiinţei de sine şi a alterităţii. Rinoceriza-
rogat de viaţă, în ipostază de telespectator, viaţă părel- rea, ca formă degradantă a barbariei şi a violenţei
nică, multiplicată artificial, o stare de perpetuă expec- colective, a urii omului faţă de om, pare, şi aceasta,
tativă şi contemplare a unor imagini virtuale.Un prezent ieşită din uz. Ce imagine humanoidă ne propune, mai
anemic şi placid. nou, poetul Ganea? Imaginea omului-lup, omul cre-
Conştiinţa, senzaţia, percepţia, dispar în tim- atură. Singurătate până la demenţă răsfrântă într-o
pul regresiv, într-o lentoare lâncedă, atemporală. desfigurare narcisiacă, sau clocotind himeric şi ermetic
Starea de graţie a omului însingurat, dar viu, între patru pereţi. Nu avem nimic/ de dat/ nu avem
în forţa şi plenitudinea conştiinţei de sine, se stinge, în nimic/ de luat.
finalul de poem, gândirea însăşi e atrofiată. Poetul Ăştia suntem cei de-acum, nici măcar truismul
consemnează resemnat şi împăcat viaţa e tot ce relaţiilor oportuniste, din interes, nu se mai află în ac-
mi-a mai rămas de trăit. Mihai Ganea reiterează, tualitate. Vocea bunului simţ ca act normativ dogma-
pe partitura aceleiaşi teme cu variaţiuni, ideea morţii tic, se poate împotrivi, cât se poate de vocal, în nume-
înţelese ca vieţuire vegetativă. Condiţia omului în- le cutumelor etice, spirituale şi culturale: exacerbarea
frânt, omul mort de viu. răului printr-un exces de imaginar poetic hiperbo-
Omul însingurat îşi pierde dreptul la Destin, lizant. Nici mentalul meu nu era departe de asemenea
la Tragedie, devine, în ev modern, un personaj con- percepţii şi consideraţii, plasam textul poetic în ima-
damnat să-şi ducă zilele pustii de azi pe mâine, să-şi ginarul auctorial.
consume searbăda biografie, în anonimatul faptului Până nu de mult, când am privit, de la tele-
divers. De luat aminte sună sibyllinic, ca un auster vizor, regia şi coregrafia unor grupuri masive de
avertizor pentru adepţii infatuaţi ai supremaţiei raţiunii oameni veniţi să protesteze public, la mitinguri. Fi-
asupra împătritei rugăciuni din ungherele salubre ale zionomiile nu mai au expresivitate, forma de expri-
sufletului nostru. mare, atâta câtă e, e cadenţată în lozinci, şi, la un
Poetul peregrin prin hăurile cognitive, îşi de- moment dat, totul se deversează într-un urlet nearti-
fineşte cu decenţă ratarea logosului poetic, ca ispăşire culat. Ne-am însuşit/ urletul singurătăţii. Nu e
a erorii vinovate. Ironic cu sine însuşi şi, apoi, împo- nici măcar tradiţionalul urlet de haită, de animal flă-
vărat de culpa erorilor profanatoare, poetul Mihai mând şi prădător, urletul terifiant care pune prezum-
Ganea invocă, în cursul de iniţiere în sine starea tiva victimă în gardă, un urlet coerent, integrator.
143