Page 41 - BASME EM

CĂȚELUȘA LINDA Denis Jucătorul – Vasiliu Denis A fost odată ca niciodată că, de n-ar fi fost, nu s-ar povesti. Demult, pe un drum prăfuit de țară, un om rău, ai crede, lăsa la răspântia drumului, lângă o podișcă, mai la umbră, un suflet de cățel născut de curând, că nici ochii nu i se deschiseseră. Amărât că era uitat de copii și de nepoți, că îi murise nevasta și o îngropase singur, că-i fătase cățelușa și-i murise și ea, plângea de unul singur: - Cu puiul ăsta ce să fac?! Doamne, că nicio belea nu vine singură! Să mă încarc acum și de păcate, la bătrânețe? Eh, l-o găsi cineva și l-o salva... Abia acum îi dădea dreptate biata răposate, muierii lui, fie-i țărâna ușoară! când îi zicea: ”Ce ți-e scris în frunte ți-e pus! Bărbate, nu poți fugi de soartă!” . Apoi îți zise hotărât: ” Trebuie să îi găsesc un stăpân lui Suflețel!, un mic creștin ar fi bun, să crească împreună! Puse cutia de carton jos oftând: - I s-o face cuiva milă și i-o alina, da, sufletul... Se așeză mai departe, pe o piatră, de părea că se odihnea, de fapt el pândea să vadă dacă iese de undeva vreun copil să o salveze pe Suflețel. - Va face mare senzație cu blana ei maro, colorată cam ca a dalmațienilor, continuă să-și spună gândurile cu voce tare, are vreo trei pete albe, vreo trei negre, o frumusețe de patruped! Ce o zice gura lumii?! Că... stăpânul ei o fi un om rău și că s-o zgârci pentru o bucățică de pâine, ori că... l-o fi lepădat că o fi soi d-ăla rău de mănâncă păsările din gospodărie, ori că... este fată și d- aia a aruncat-o! Numai eu știu ce e-n sufletul meu de bătrân pe ducă! Trecu o oră, trecură două, trecură trei și nimeni nu se hotărî s-o ia. Toți se mirau: - Vai, ce cățel drăguț! Ce botic! Ce culori! 41