Page 44 - BASME EM

PĂdurea fermecatĂ Teo-Pictorul-cel-Talentat – Simion Teodor Ioan A fost odată ca niciodată că, de n-ar fi fost, nu s-ar povesti. Odată, lângă o pădure fermecată, se zărea un castel impunător, locuința unui rege renumit pentru credința sa, pentru dreptatea pe care o făcea și pentru priceperea într-ale conducerii împărăției. El era tatăl a două fete, iar împărăteasa era însărcinată a treia oară. Fata cea mare era foarte frumoasă, cu părul șaten și cu ochii verzi ca smaraldul. Era harnică, pricepută, inimoasă și o ajuta pe mama sa la orice treabă. Ea cânta foarte bine și la fluier, și la nai. Fata cea mică, era o blondă superbă, cu ochii albaștri ca seninul cerului, ei îi plăcea foarte mult să îngrijească florile din grădina castelului, dar și să facă dulciuri, era o cofetăreasă neîntrecută, de i se dusese vestea în vecini și avea o voce dumnezeiască! Deși avea niște odrasle minunate, tatăl lor avea o mare mâhnire, că nu are și el un urmaș la tron, un băiat. Nu-și pierduse încă speranța, dar într-o zi, mai în glumă, mai în serios, îi spuse frumoasei împărătese: - Dacă nu-mi faci un băiat, îmi iau altă nevastă care să-mi dăruiască Sămânța Împărătească mult dorită. A rămas cam fără grai nevastă-sa, dar ce putea să facă? - Dumnezeu cu mila, iubitul meu soț! Ce ți-e dat în frunte ți-e pus! zise ea. Timpul curgea liniștit, treburile împărăției erau conduse cu grijă și pricepere, toți se bucurau unii de ceilalți și așteptau să treacă cele nouă luni pentru a vedea lumina zilei și cea de-a treia rodire a familiei împărătești. În timpul acesta, Slutuța-Pământului, fiica unui boier bogat, domnișoară în suita împărătesei, tânjea de ani buni după chipeșul împărat, devenise obsedată de visul ei de a-i fi 44