Page 46 - BASME EM

rece, Numai Slutuța fierbea în sinea ei, fiindcă nu avea cum să-i amestece licoarea vrăjită în mâncare. Trecu o lună, trecură două, trecură șapte și toate erau la fel, cu pace și liniște. Slutuța se lipise de împărăteasă de parcă era umbra ei, mereu săritoare, supusă, cea mai de încredere, că vedeți voi, avea învățător bun - pe ucenicul lui ucigă-l crucea. Fetele împăratului începură s-o privească cu ochi răi pe intrusă și pentru a nu-și supăra mama însărcinată, o priveau de la distanță și îi cântau împreună, una la nai, cealaltă din gură și stăteau cu ochii țintă pe fata de boier care le luase locul. Așa au văzut-o într-o zi cum puneau ceva în paharul cu lapte al mamei sale. Repede au luat hotărârea să-l verse ca din greșeală, alergându-se una pe alta, trântindu-l de pe tavă. Zis și făcut. Când urâta văzu pocinogul, se roși la față și explodă de mânie: - Nenorocitelor, uite ce ați făcut? De unde iau eu acum altă licoare?! Atât i-a trebuit împăratului, să audă el cu urechile lui cum o slujnică, fie ea și de os boieresc, îi jignește odraslele. A dat ordin să fie expulzată chiar atunci în pădurea fermecată că acolo îi este locul. Împărăteasa a încercat să o scuze, dar zadarnic. Au gonit-o și ce să vezi? Fata de boieroaică, urâta, scotea doar un sunet: Mor! Mor! Mor! și se transformă încetul cu încetul într-un urs care fugea mâncând pământul spre pădurea vrăjită. Tare s-a mai necăjit împărăteasa. Acum înțelesese ea pe de-a-ntregul mesajul îngerului din vis. Uite cine era acea ”cine nu te aștepți”. Îi păru rău și că își neglijase fiicele, îndepărtându- se fără să vrea de ele, le ceru iertare și deodată simți că i s-a declanșat prematur nașterea. Chemară repede doctorul împărătesc, veni într-un suflet și moașa care a ajutat-o de a dat naștere unui băiat, mezinului familiei. Era un prunc frumos, rumen la obraz, de-ți venea să pupi la el ca la icoană, era brunet și avea niște ochii căprui ce furau inima oricui îl privea. Prâslea crește într-o zi cât alții în trei, toți îl sorbeau din ochi, iar împăratul nu mai putea de bucurie că avea o așa mândrețe de flăcău cu vederea de vultur, mare meșter sculptor în lemn, nemaipomenit, ce mai! Ce arme de vânătoare îi ieșeau din mână, ce arcuri, ce sulițe, ce săgeți, de ziceai că sunt făcute de însuși Faurul-Pământului. Era înțelept și la faptă, dar și la vorbă. El era mai apropiat de soră-sa mai mică, erau mai apropiați de vârstă, povesteau, râdeau, se jucau amândoi. Într-o zi călduroasă de vară, cei doi frați, băiatul și fata cea mijlocie, s-au dus să culeagă fructe de pădure, tocmai la granița cu pădurea fermecată, deși li se interzisese să pășească singuri pe tărâmul vecin, fiindcă acolo sălășluia și Slutuța-Pământului care-și promisese să se răzbune, omorându-l pe prinț. 46