Page 25 - ARMONII Nr.2 Seria IV iulie-decembrie 2011

DASCĂLI VRÂNCENI...

Povestirile Bodea, ca şi Pe Runcu, dedicate evocării unor tonalităţi melodramatice, elegiace, realist-naturaliste, etico-mo-
splendori ale munţilor Vrancei, ale tradiţiilor şi obiceiurilor loca- rale, cu accente pe comuniunea om-natură etc. a avut, ca ata-
le, cât şi farmecului, dar şi vicisitudinilor vieţii păstoreşti sunt re, ecou la public ca să-l socotească pe autor drept un mare
cele mai izbutite. Ca şi cum ar umbla ,,pe cărări de munte” (ca artist al cuvântului.
în cele două creaţii ale lui Calistrat Hogaş - un alt scriitor ,,mi- Povestirea La stână descrie o altă călătorie a autorului în

nor” al epocii) ambele folosesc aceeaşi formulă narativă: auto- munţi. Poposit la târlă, are prilejul să reîntâlnească şi să de-
rul, însoţit de o călăuză, capătă lămuriri de ordin toponimic lo- scrie pitorescul şi greul traiului ciobănesc, dar şi elemente de
cal sau comportamental. Autorul-personaj este înduioşat de
întâmplările petrecute cândva, textul căpătând destule nuanţe ordin etnografic proprii acestei vechi ocupaţii. Naraţiunea cul-
minează cu vânătoarea unui urs care atacase o cireadă de
idilice şi melodramatice. vaci. Biruitor în lupta cu ursul, iscusitul moş Soare (care îl ini-

În Bodea, eroul omonim, nefericit în dragostea lui pentru ţiază pe autorul-narator în lumea păstorească) ,,se aşeză pe
Simina (care fusese răpită şi necinstită de pitarul Ilie, un grec spinarea moale a ursului, fumând tacticos din lulea”. Un ase-
pripăşit prin partea locului), îşi face singur dreptate, ţintuindu-l menea deznodământ şăgalnic, pe potriva unui subiect simplu,
pe nemernic de o stâncă fioroasă ca să fie sfâşiat de vulturi îl binedispune pe cititorul care agreează stilul minor.

(aluzie, poate, la mitul lui Prometeu?!). Astfel, Bodea face ,,un Povestirea Pentru simbrie priveşte destinul pastoral din
judeţ al sărmanilor”, anticipând personajul sadovenian din Ha- perspectivă mioritică: este vorba despre o crimă eşuată, încer-
nu Ancuţei. Bodea, privit de autor ca un ,,obidit al vieţii” (con- care încheiată cu moartea celui care a pus-o la cale. Pe Vâlcu,
form reţetelor minore ale epocii şi, respectiv, ale sămănătoris- stăpânul stânei, baciul moş Stan l-a ameninţat ,,că, de nu-i dă
mului), sfârşeşte ca un învins: devenit pustnic, el se stinge ca de bună voie simbria, apoi îşi va lua singur partea ce i se cuvi-
un vinovat pe care destinul nemilos îl împinsese, totuşi, spre o ne şi va pleca la ai săi…” Întrucât peste baciul Băznarilor ,,s-a
crimă. Peisajul natural aspru augmentează mişcările sufleteşti năruit o stâncă pe când trecea pe sub Lespegioare”, Vâlcu s-a
ale autorului, ale naratorului şi ale personajelor: ,,O adevărată gândit că, dacă şi baciul lui, moş Stan, ar păţi la fel, ,,cum se
cetăţuie naturală, îngrădită de toate părţile cu colţuri de stânci întâmplă de adeseori… el ar rămâne cu boteiul întreg…” Ur-

care, înălţându-se spre cer, străjuiesc în jurul aşezăturei cât mându-l, prin întuneric, spre cotitura Şoimului şi spre Lespe-
faţa unei arii. De aici nu poţi ieşi decât prin două deschizături, gioare, Vâlcu desprinde o stâncă mare socotind că aceasta se
una spre inima Bodi şi una spre Runcu. În mijlocul poienii de va prăvăli peste moş Stan; dar stânca trece pe lângă baciul
piatră, arsă şi înroşită de vremuri, se vede o parte mai ridica- norocos, simultan chiar cu stânca pe care se aflase Vâlcu, az-
tă; iar spre răsărit, în colţul unei stânci apărătoare, e tăiată o vârlindu-l în adâncuri. Finalul este didacticist: ,,Îşi face omul
cruce, a cărei formă abia se mai cunoaşte. Nişte frânturi de li- semnul crucii şi-ngână: ,,Ce ispită a diavolului… A fost să mă
tere şterse, par să ne spună că pe ea a fost vreo inscripţie…” prăpădesc, umblând după simbrie!” Finalul povestirii este tot
Mesajul scriitorului-învăţător capătă conotaţii didacticiste: cei în registru minor. Adică, cititorul poate fi mulţumit: există drep-
răi în lume trebuie să piară, iar cei buni trebuie să-şi sfârşeas- tate divină şi nu se va mai întâmpla ca în ,,Mioriţa” sau ca, mai
că viaţa făcând dreptate. târziu, în ,,Baltagul”, unde râpa tăinuitoare a crimei pastorale

În cealaltă povestire, Pe Runcu, autorul-personaj-călător ia este, de asemenea, prezentă.
În povestirile despre viaţa şi obiceiurile păstoreşti, autorul
act de altă ,,istorie” cu ,,iz” didactic: adeseori, destinul crud fa- relevă calităţi fizico-morale ale trăitorilor din aceste meleaguri:
ce ca o faptă bună să aibă urmări nefaste şi să se isprăveas-
că tragic. Atmosfera povestirii este melodramatică: preotul vigoarea fizică, bogata experienţă de viaţă, cumpătarea şi bu-
Cătălin şi-a pierdut prezbitera chiar la naşterea fiului său, nătatea sufletească a bătrânilor iubitori de natură, de oameni,
Bucur (nume parcă oximoronic: prin moartea mamei, Bucur se de credinţă, de dreptate şi de adevăr, înţelepciunea…
naşte ca să aducă… bucurie?!); peste trei ani, preotul află de Traiul mizer, sărăcia şi dramele de existenţă rurală consti-
Suzana, fiica sa nelegitimă, o nou-născută, lepădată în pridvo- tuie o coordonată constantă a operei lui Ioan Ciocârlan. Ca-
rul bisericii; moş Soare, naratorul (care îl crescuse până atunci racterizată prin puternice elemente realiste şi, uneori, natura-
pe Bucur), i-a fost naş fetiţei şi, în anii următori, i-a crescut cu liste, nu izbuteşte să se elibereze complet de mărcile ,,stilului
drag pe ambii copii care fuseseră lăsaţi să creadă că sunt fraţi; minor” şi de ecourile pasagere ale sămănătorismului şi ale po-
dar între ei se clădeşte, în timp, o iubire tulbure, care numai poranismului, înscriindu-se astfel în gusturile şi preferinţele
frăţească nu era; pentru a împiedica incestul, preotul trage un ,,minore” ale epocii.

foc de puşcă în ei (ca în Păcat…, de I. L. Caragiale), iar cu al Copiii din nuvela La soare se bucură suav de sosirea pri-
doilea foc se sinucide; Suzana însă nu moare, fiind ,,ursită ca măverii, dătătoare de soare, de libertatea de a se juca pe afa-

să rămână să fie chin pământului” (ca într-o variantă a Lucea- ră, în mijlocul naturii, de a se elibera din casa părintească sor-
fărului: ,,un singur chin s-aveţi / de-a nu muri deodată…”); fata didă în care s-au chinuit toată iarna, de a se juca cu animalele
nefericită continuă să-şi jelească dragostea cutreierând munţii şi cu păsările domestice. Inocenţa copiilor face faţă cu greu
pe unde crescuse alături de Bucur şi rostind un bocet, ca un dificultăţilor prin care trece familia, cu care se zbat părinţii. Co-
laitmotiv: Eu în fire nu mai sunt, / Nu mai sunt!” Un asemenea piii şi vietăţile domestice sunt într-un raport de nefericită şi tra-
subiect minor şi adesea cultivat în epocă, redimensionat prin gi-comică simbioză şi nu se întrevede nici o cale de ieşire din

Seria a IV-a * Nr. 2 * iul. – dec. 2011 * Armonii * 21 * Armonii * iul. – dec. 2011 * Nr. 2 * Seria a IV-a