Page 23 - ddr-v1-ro

DINCOLO DE REAL – vol. 1-

POEM 11

Răspântia umbrelor din mintea mea, unde întunericul și lumina
se împletesc
într-un dans etern, mă simt așezat în propria singurătate,
simțind nimic altceva decât platitudinea dureroasă a existenței,
consumat de singurătate, de ce trebuie să fie așa,
într-o încăpere plină de oameni, tot ce văd este reflexia mea,
vidă și palidă.
O greutate de piatră pe pieptul meu, strânsoare ce-mi fură
fiecare răsuflare,
în agonie mă zbat, prizonier al unei suferințe fără sfârșit.
Mișcările-mi sunt constrânse, durerea continuă, valurile de chin
se amplifică,
povara se adâncește, în durere mă jelesc, golit de lacrimi și
speranță.
Somnul a plecat, doar gândurile rămân într-un vals funebru,
lipsit de poftă, trupul meu devine o colivie strâmtă.
Mă destram, căzând încet, bucată cu bucată,
prin tăcerea nopții, am căutat izbăvirea, dar am găsit doar
ecouri înăbușite.
Sunt nimic, imaginea mea pentru totdeauna pătată de îndoială,
gânduri ce mă înlănțuie, o barieră implacabilă,
pe măsură ce disperarea domnește cu o coroană de spini,
niciodată nu voi fi mai bine.
Percepția mea acoperită de un voal de întuneric,
sentimentele de disperare își păstrează tăria ca pietrele strivite
sub presiune.
Inima mea cunoaște acum doar tristețea unei furtuni veșnice,
sufletul meu, un abis golit de lumină, o noapte nesfârșită de
mormânt.
Portretizată ca o dimineață fără soare,
sentimentul de goliciune se extinde fără încetare,
durerea persistă, iar speranța dispare încet.
Durerea a devenit o cadență insuportabilă,
acum nu mai simt nimic, doar tăcerea unui vid înghețat,
persoana care eram este pierdută pentru totdeauna,

22