Page 27 - ddr-v1-ro

DINCOLO DE REAL – vol. 1-

POEM 13

Altora le predic să scrie și să cânte,
ca să aline durerea care se înalță ca o ceață pe un munte,
le împrumut urechile mele,
botezând foaia mea zdrențuită în lacrimile lor de cristal,
poezia și muzica lor șuieră prin mine ca vântul printr-un lan de
grâne argintii,
sunt nespus de mândru de ei,
curajul lor e ca o constelație strălucind în noaptea în deșertului
interior.
Și le celebrez deschiderea și adevărul radiind din ei –
pentru câteva clipe, povara și durerea se topesc ca ceața sub
soarele dimineții.
Dar iată-mă în umbra propriilor mele sfaturi,
luptând cu impulsul de a-mi elibera urletul sufletului meu,
criticându-mi arta ca un sculptor ce-și vede statuia fracturată,
înăbușindu-mi vocea ca pe un foc mocnind sub o ploaie nefiresc
de tăcută,
găsindu-mi alinarea în liniștea ce mă înnebunește.
Am cântat câtorva oameni cântecele mele uitate,
dar nimeni nu a auzit vreodată simfonia mea perpetuă,
căci cui să încredințez această arie enigmatică?
Cui să confesez această muzică întunecată ce crește în pieptul
meu?
pianul tăcerii îmi cântă în suflet,
notele sale triste se ridică precum fantomele într-un cimitir de
amintiri,
fiecare sunet trăgându-mă într-o pădure de umbre și regrete,
ca niște fire de aur împletindu-se în țesătura nocturnei mele.
ei își cântă versurile ca păsările migratoare,
dar eu îmi ascund cântecul, protejat de umbrelor mele,
neavând curajul să eliberez această simfonie întunecată a
inimii.
sunt prizonierul propriului meu tăcut castel,
crizantema înflorită sub un sălbatic cer argintiu,
petalele ascunse de lumina zilei,

26