Page 35 - ddr-v1-ro

DINCOLO DE REAL – vol. 1-

POEM 17

În amurgul minții mele, unde umbrele dansează cu grație tristă,
Cuget asupra minții ideale, creierul, un vampir al acestui spațiu
modern,
Sugând esența bogată a vieții, lăsându-ne goi și lipsiți,
Unde gândirea originală și rostirea proprie par atât de lipsite de
îndemânare.
Există o scânteie care nu s-a tocit, o flacără ce zgârie noaptea,
Sau suntem doar ecouri ale trecutului, prea obosiți și smeriți?
Colindăm holurile ideilor învechite, coridoarele repetiției
obositoare,
Fiecare gând un spectru, fiecare cuvânt un giulgiu, în această
prevestire sumbră.
Oh, cum odată mintea zbura, ca vulturii pe cerul azuriu,
Acum înstrăinată de grija pământească, sub un soare timid,
Bând din izvorul veacurilor, nu mai astâmpărăm setea,
Repetând, reformulând vechile noțiuni, creativitatea noastră
blestemată.
În labirintul conștiinței, unde visele se transformă în ceață,
Caut fire de strălucire, gânduri noi să persiste,
Dar găsesc în schimb ecoul, șoaptele ideilor uzate,
Repetate, neîncetate, pline de oboseală și uzate.
Suntem oare simpli păpuși, legate de șiruri de legende vechi,
Mimând trecutul în dans neîncetat, dorind întotdeauna mai
mult?
Putem rupe aceste lanțuri ce ne leagă, aceste pânze de
plictiseală,
Pentru a găsi un gând proaspăt, un cântec de melodie vibrantă?
În această magie melancolică, văd privirea vampirului,
Reflectând înapoi privirea mea goală, prin labirintul necurmat,
Și în acea privire, un adevăr tragic, o durere adâncă și vastă,

34