Page 73 - vol6-ro-2

DINCOLO DE REAL – vol 6-

POEM 279

În întunericul nopții, când stelele își țes destine,
Și luna își scaldă fața în lacuri de argint,
Plutesc gânduri veșnice, ca umbrele eterne,
În tainița adâncă a inimii, tristețea îmbracă veșmânt.
Nu vreau să fiu nostalgic despre suferință,
Dar, în inima nopții, durerea e alchimistul divin,
O, cei ce nu simt freamătul pierderii și-al dorului,
Nu vor pătrunde tainicele tărâmuri ale firii lor, deplin.
Sub ramurile misticului copac al vieții,
Se naște în noi setea de a cunoaște infinitul,
Din crăpăturile sufletului, cresc aripi de lumină,
Iar lacrimile se prefac în cristale de esență divină.
În oglinda suferinței, se dezvăluie rafinate adevăruri,
Din cenușa arderilor interne, renaștem ca păsări phoenix,
Căci cei ce nu pot păși prin abisul durerii,
Rămân blocați în labirinturi de iluzii și voci suflate în vânt.
Și astfel, suferința devine magul nostru solemn,
Un dans ritualic sub cerul infinit, clar și tainic,
În ecoul suferinței, descoperim esențe vechi,
Pe drumul inițiatic, cu pași umbriți și sacri.
Prin cețuri de suferință, aflăm cine suntem,
Scântei pierdute în noaptea cosmică, devenim astre,
Călăuziți prin labirinturi, învățăm să strălucim,
Mistica tristeții e flacăra ce ne luminează calea spre
transcendent.

72