Page 107 - DINCOLO DE REAL

DINCOLO DE REAL – vol 4-

POEM 187

În noaptea vrăjită a timpului uitat, când stelele veghează
Povești de demult ascunse-n seninul cosmic,
Înțelegem că totul, în final, se sprijină pe calitatea
sufletului,
Dar veacul nostru, orb și efemer, caută salvare în mulțimi
și mase.
Pe calea lunii, printre umbrele viselor fragile,
Artiștii, magicieni ai eternului, șoptesc taine misterioase,
Ei sculptori sunt în marmura luminii stelare,
Transformând unicitatea într-un ritual de eternitate.
Într-o lume ce strălucește în cifre și ordonanțe fără suflet,
Uităm că fiecare strop de lumină poartă o poveste sacră,
În locul inimilor vibrante, sorbim ecouri de masă,
Iar omul, reducându-se-n mulțime, devine umbră palidă.
Cândva, în vremuri magice, fiecare suflet era un univers
aparte,
Un stejar de tainic dor, un șoaptă-n adierea vântului serii,
Acum, pierdem comori neștiute sub mantia grea a
statisticii,
Într-un labirint rece de cifre, unde visele tac și mor.
În cavernele trecutului, la lumina slabă a stelelor,
Vrăjitorii cuvântului desenau lumi din praf de aur,
Într-o singură bătaie de inimă, schimbau firul timpului,
Și din priviri adânci, zideau catedrale de sentimente.
Dar azi, în vraja acestui timp ce-ncătușează soarele,
Îmbrățișăm umbre colective, fugind de esențele pure,
106