Page 111 - DINCOLO DE REAL

DINCOLO DE REAL – vol 4-

POEM 189

În ceasul cel târziu, pe calea eternității,
Când visele vechi scânteiază sub mantia nopții,
Se pierd ecourile lumii, în amintirea vâltorii,
Transformând omul într-o umbră de argint topit sub stele.
Fost-a el, păstrător al tainelor de munte și mare,
Un alchimist al simțirilor, cu suflet de jar viu,
Acum, în praf de sticle și fire electrice-nchise,
Suflarea-i devine o ceață sub lună de septembrie plină.
Cu gânduri de labirint sticlind prin calea lactee,
Nervii se-mpletesc ca iedera pe ziduri de tăcere,
Sub placările neonului, visurile-i sunt farmece de cenușă,
Iar inima-i veche e un cânt liric, pierdut prin timpi știrbiți.
Comorile din inimi n-au acum strălucirea dintâi,
Sunt bijuterii închise-n cufere de inutile dorințe argintii,
Trupurile, altădată sculptate din marmură în soare,
Sunt umbrele pierdute între valve de fier alb și vise-
nghețate.
Schimbată-i rațiunea în horoscop de neon promițător,
O dumbravă cu fantasme unde visul hrănește o rugă
tulbure,
Și apare întrebarea-n taina nopții mistică ce dansează:
Oare-i omul doar spectru în vălul de argint, pierdut în
eternitate?
Nu mai e înțeleptul clar privitor spre zori,
Acum rătăcește ca un orb printre oglinzi de fum adânc,
Însă poate că-n noaptea când luna cântă dorul stelelor,
110