Page 59 - DINCOLO DE REAL

DINCOLO DE REAL – vol 4-

POEM 169

În labirintul nopții melancolice, sub cortina grea de stele
plânse pe cerul de catifea,
Mă aflu în fața unei oglinzi cristaline, ce reflectă nu doar
chipul meu, ci esența unei lumi tranversale.
Nu mă îndoi, nu diluez urmele lăsate de lacrimi pe cărările
inimii, nu încerc să fac gândul logic,
Ci mă pierd în valurile intensității, urmându-mi obsesiile
cu o dulce cruzime, ca într-un vals al destinului.
Cuvintele curg ca un râu de stele căzătoare, spărgându-se
în cascade de șoapte întunecate,
Rădăcinile uitate revin la lumină, ca un cor al trecutului
reînviat în fiecare vers suspinat.
Sufletul meu, un refugiu al dorinței neîmblânzite, un
sanctuar de amintiri înmugurite,
În fiecare bătaie de inimă simt povara efemerității,
ambrozie amară a răsăriturilor neîmplinite.
Metaforele mele sunt păsări de hârtie, zbătându-se în
dansuri de vis prin colțurile unui acvariu sufletesc,
Fiecare undă vibrând cu ecoul unei pasiuni neîmblânzite, o
chemare pierdută în valuri adânci ale amintirii.
Nu-mi editez sufletul în conformitate cu tiparele vremii, ci
îl las să exploreze haosul creativității,
Cu fervoarea unei stele muribunde care strigă în tăcerile
cosmosului, căutând sensul în haosul etern.
Printre fragmente de realitate și visare, mă contopesc cu
liniștea abisurilor adânci,
58