Page 75 - DINCOLO DE REAL

DINCOLO DE REAL – vol 4-

POEM 175

În liniștea orei de miezul nopții, unde timpul pare
suspendat, iar umbrele dansează cu secrete șoptite,
Mintea mea rătăcește prin labirinturi de durere, găsind
alinare în adâncul suferinței.
Se spune că ne vindecăm de o suferință doar trăind-o în
întregime,
Și astfel, sufletul meu pornește într-o călătorie prin văile
agoniei și vârfurile disperării.
Sub cerul tăcut, constelațiile atârnate ca lacrimi în rai,
Mă cufund în oceanul de tristețe, fiecare val o lecție, fiecare
curent o adevăr mai profund.
Lumina palidă a lunii mângâie rănile mele, atingerea ei
argintie aprinzând cicatrice vechi,
Și totuși, în strălucirea ei, găsesc un comfort ciudat, o
amintire că sunt viu, că rezist.
Cu fiecare respirație, inhalez esența durerii, lăsând-o să-mi
umple plămânii, venele, gândurile,
Și pe măsură ce fac asta, începe o transformare, ca
deschiderea lentă a unei flori în zori.
Cioburile inimii mele frânte devin prisme, reflectând un
caleidoscop de emoții,
Arătându-mi că în adâncul suferinței mele se află sămânța
vindecării.
Rătăcesc printr-o pădure de amintiri, unde frunzele
trecutului meu șoptesc povești de iubire și pierdere,

74