Page 92 - DINCOLO DE REAL

DINCOLO DE REAL – vol 4-

Durând cu cunoașterea inevitabilei lor capitulări,
Să putrezească și să dispară sub câțiva pași de pământ
neiertător,
Minți ce se întind către eternitate, dar ancorate în trecător.
Nu sunt oare și cântecul și tăcerea, ecoul și vidul?
Să stai măreț deasupra naturii, încununat de conștiință,
Însă condamnat la disoluția în pământul întunecat, la
răbdarea tăcută,
Să fii o sclipire trecătoare în oceanul timpului, atât imens
cât și nesemnificativ,
O entitate splendidă, unicată, o explozie de briliantă sub
stele,
Dar destinată, inevitabil, liniștii mormântului,
descompunerii tăcute.
Și totuși, visez, căci aceasta este adevărata noastră
dualitate—suspinați în stele,
În povești țesute din răsuflarea nebuloaselor, ne întrezărim
originile,
Chiar dacă locuim în oasele uitate ale istoriei, în gura
adâncă a pământului,
Despărțiți între mirare și disperare, măreție și distrugere.
Sub ramurile eternității, rătăcesc și mă întreb,
Inima grea de cunoașterea infinitului finit,
Ochii deschiși spre vasta întindere a existenței,
Dar închiși în dorința tăcută pentru un sens dincolo de
praf,
Pentru o șoaptă în cosmos care ar putea sugera o eliberare
eternă,
91