Page 127 - unirea 8-9

8-9
pe nesimţite,
dulce otravă!
tu nu mai eşti tu,
eşti orgă, flaut, harfă, ce
abia atinse, stau aproape Miraj periculos
de gura înfometată
de cântec, de vorba şoptită, Ce pot răspunde copilei care întreabă:
de răsuflarea Ce este, cum este iubirea?
care ninge flori de măr. O dulce vrajă, o iluzie dragă,
dangăte în clopote O invizibilă ademenitoare,
de aur Miraj periculos
înzeiesc ochiul, Reflectat în apele dorinţei
fluvii ascunse primesc Din zodia Fermecului,
freamătul plopilor Ori o vrăjitoare
slobozind unda înstelată care Preschimbată în floare,
în biserica trupului Lotus cu o mie de petale?
devine dans argonautic - O recunoşti totuşi uşor
De ce atâta suferinţă? totuşi...!
Când stai la umbra unui dor
Trăiri deşi eşti în mulţime
Ea te face
Să nu mai vezi pe nimeni,
La munte, într-o după-amiază târzie Doar iubitul prinde formă, nume
Rătăceam în apropierea pădurii El este întruparea din poveste
Pe cărarea presărată cu melancolie. A Făt-Frumosului,
Universul cu miliardele sale de stele A eroului viteaz, curajos,
Împreună cu mine se legăna tăcut Unic...
Lin, rotitor în nevăzute carusele. Privirea ta beatificată
Pătrunsă de văpaia apusului Împrumutând lumină astrală
Mă gândeam la trecut Străluceşte...
La tot ce s-a petrecut Iar în pupila lui
Pe întregul pământ Vezi chipul dragostei
Si pe acest meleag, demult: căprioară
La Alexandru cel Mare zburdând pe câmpul vast,
călare pe Ducipal pe strălucirea din smaraldul ierbii
Cum şi de ce s-a sinucis Decebal? cast, aşteptând cerbii...
Cum de-au fost maziliţi martirii Iar ea, IUBIREA ca în magie
Brâncoveni? - atrăgătoare ca un mister -
Dintr-o dată, plutirea-n neant s-a sfârşit prinde (implicit)
Ca dintr-un somn cenuşiu m-am trezit întruchiparea mălinului
Când dinspre geana înserării înflorit
În asfinţit, la poarta înfiorării cu ramurile-i îndreptate spre cer
A apărut el, ca un atlant, pierzându-se lin, în braţele seninului...
Cu ochii căutând spre înalt...
Nepăsător în aparenţă, Uneori, mâna mea caută somnambulă,
Mi-a ieşit în cale în întuneric,
Agale Ce a atins cândva în deplină lumină...
Fără să ştiu, fără să ştie, Iar inima se chirceşte ca o frunză
Că inima îi era plină de poezie... Când pământul este uscat în grădină...
L-a trădat vocea cu vibraţie purpurie
Ce invita la intrarea în sfera de cristal...
Universul, rotindu-se
Ne leagănă pe-amândoi maternal.

127