Page 92 - unirea 8-9

8-9
decât să-ngenuncheze discret în faţa lor. Cuvintele
răsărite pe hârtie nu au contur literar, ci cad pe foaia
albă ca nişte lacrimi de neşters. Iar Doina abia îşi ţine
condeiul drept printre lacrimile sufleteşti ce o încon-
joară. Îl ţine cu acea demnitate venită din adâncurile dragoste şi admiraţie, ca pe un îndemn la demnitate,
ei strămoşeşti, unde tăria ţăranului român se-ntretaie iar cei ticăloşiţi, cu frică şi ură, ca pe un pericol ce le
cu demnitatea boierului ce şi-a iubit glia, precum şi tulbură ereditatea răului.
cu privirea lucidă, cinstită şi limpede a nobilului bava- Are această femeie ceva din tenacitatea Vitoriei
rez, ce îi străbate neamul. Prin ea, nu vorbeşte scrii- Lipan, ce-şi căuta soţul ucis, pe care-l iubise atât de
toarea, ci durerea unei ţări întregi, ce şi-a găsit omul mult, dar şi pe făptaşul ce-l avea pe conştiinţă. Căci
care s-o spună. Căci familia curată, cinstită, harnică, aşa cum ţăranca tenace porneşte la un drum imposibil
a Doinei Iovănel Spineanu, este o Românie, o bucată pentru omul speriat de lume, tot aşa şi Doina o ia î-
de pâine ruptă din pâinea mare care a fost această napoi în istorie, dând la o parte din calea, ei cu fiecare
ţară. Scrisul ţâşneşte dintr-un prea-plin sufletesc ce pas, brusturii minciunii, ce au crescut obraznic pe
nu mai putea fi ţinut în baierele unei simple inimi de această ţară. Şi mai are ceva! Acea neclintire a iubirii
om. Prea puternică este pânza durerii ce-nfăşoară fi- absolute, pe care numai mironosiţele, în drumul lor
ecare cuvânt ca-ntr-un cocon, din care răsar fluturii spre Sfântul Mormânt, au avut-o! Căci şi mormântul
adevărului, ce zboară înnebuniţi de singurătate, aş- necunoscut al lui Teofan este, şi el, un mormânt sfânt,
teptând parcă să fie ucişi pe rând, oare pentru a câta unde a fost îngropată neştiută de nimeni, fără de rugă
oară, de laşitatea şi ignoranţa noastră. Şi, de aceea, şi fără de lumânare, tinereţea cinstită şi curată, a aces-
aceste două cărţi nu sunt memoriile scrise, ale unui tui neam, jertfa lui tăcută şi credinţa lui nestrămutată.
om, menite să cadă într-un trecut ireversibil, ci sunt Înarmată cu o simplă lumânare sufletească,
chiar strigătul memoriei însăşi, ce-ncearcă să trezeas- Doina Iovănel Spineanu o ia pe cont propriu prin
că la viaţă prezentul ucis de uitare. ceaţa lumii, ce ne-nconjoară, şi prin bezna celei ce
Doina-Iovănel Spineanu nu scrie pentru a face tocmai ne-a ucis, nu ca să afle adevărul pe care-l
literatură, ci pentru a aşeza un mare adevăr la locul ştie, ci ca să-l mărturisească la fiecare pas. Şi care
lui. Iar pentru asta porneşte la drum singură, aruncân- este acest adevăr? Că neamul acesta are sufletul făcut
du-şi cât colo centura de siguranţă, păşind desculţă, dintr-o ţesătură atât de curată, de parcă nicio mizerie
ca pe un drum larg de ţară, unde fiecare pas lasă o a istoriei n-a reuşit să-l întineze.
urmă-n pământ, dezlipindu-se din el ca dintr-un sărut. Aşa credea şi Eminescu! Şi nu e de mirare,
Dar, văzută din afară, Doina merge deasupra noastră căci Doina vine din ţara sufletească a acestei mari şi
cu o tulburătoare seninătate, ce umileşte curajul, pe tragice conştiinţe, căreia noi îi datorăm demnitatea
un fir subţire, ca o coardă-ntinsă deasupra unei pră- de a fi români. Iar Doina a mai scris, şi ea, încă o
păstii, de unde oamenii curaţi sufleteşte o vor privi cu carte despre această sublimă demnitate!

92