Page 89 - unirea 8-9

8-9
şi în destinul tău; nimic nu trece spre veşnicie, fără să
lase ceva în urmă! Un crâmpei de gând, o fărâmă de
iubire, un strop de minune, de har - atât e destul ca
să te simţi legat de trecut, de timpul altcuiva, de dru-
murile şi visele sale. Şi atunci ştii că trebuie să faci, şi Şi chiar dacă hârtia se va destrăma, se va
tu, ceva, pentru cel plecat, să deschizi o poartă nevă- pierde, în veacurile ce au să vină, urma cuvintelor va
zută, prin care el să ne poată privi, să ne poată vorbi, rămâne mereu, în conştiinţa oamenilor şi-n suflete,
să ne poată iubi mai departe, de acolo, de unde es- pentru că urma cuvintelor nu poate fi ştearsă vreodată.
te… Ea rămâne ca o entitate spirituală, aparte de toţi şi de
Unchiul Teofan a trăit, parcă mereu, prin a- toate, ca o lume de lângă lume. În ea ne ducem, ne
mintirile mamei, prin ochii şi prin poveştile ei. De multe ascundem mereu, când vrem să ne odihnim iubirile
ori, când o priveam pe mama, zăream parcă umbra trudite de tot răul, de toate furtunile, din lumea aceasta.
lui, alături, veghind precum un înger păzitor, pe ca- Nu sunt foarte multe şi nici nu sunt, poate,
re-l pot vedea doar copiii. Acum, când încerc să ţes depline, amintirile despre unchiul Teofan, aşa cum
o lume trecută, un timp ce a fost, când îmi imaginez le-am auzit eu de la mama; dar din ele, din crâmpeiele
fapte şi vorbe şi chipuri, când adun amintiri, când astea de amintiri, eu am încercat să-l cunosc, să-l
încerc să ţes, să încheg o lume, din toate poveştile pe văd, să-l ştiu şi să-l reîntrupez, în cuvinte. Am vrut
care le-am ascultat de atâtea ori, mi se pare că trăiesc mereu să scriu despre el, despre viaţa şi despre moar-
un destin care nu este al meu, dar pe care trebuie să- tea lui, despre cum au trăit doi oameni, un frate şi o
l simt, ca să-l pot “scrie” şi rescrie. Pentru mama, soră, într-un timp al binecuvântării şi-ntr-un timp al
viaţa a fost împărţită în două: cea dinainte de moartea calvarului. Şi, chiar dacă nu s-a născut o poveste de
lui Teofan, şi cea de după moartea lui. La mijlocul viaţă, în adevăratul sens al cuvântului, eu am vrut să
celor două jumătăţi, a rămas o prăpastie, a rămas un reînvii aici un destin de timp, un destin de om, un
gol, un hău de netrecut. Din întunericul acestui hău, destin de iubire şi de conştiinţă înaltă, într-o lume care-
s-a înălţat, ca un abur de lumină caldă, sufletul lui a- şi uită, prea ades, rostul său, pe acest pământ: acela
les, care a vegheat-o mereu, a ocrotit-o, în multele de a-şi alege oamenii cei mai buni, pentru a le face
încercări ce au urmat. altare, pentru a-i face sfinţi şi a învăţa, de la ei, cum
Atâtea poveşti ar trebui spuse, atâtea trebuie să trăiască şi să iubească, înalt şi curat. Dacă
tăceri ar trebui vorbite, încât nu ne-ar mai ră- viaţa oricui e un dar fără preţ, dacă drumul fiecăruia
mâne timp pentru durere… e o punte către Dumnezeu, peste vâltorile păcatelor
Iar amintirile ar trăi odată cu noi, căci viaţa şi iertărilor, nimeni nu trebuie să uite că, sub fiecare
lor s-ar contopi cu viaţa noastră. Doar aşa ne-am pas al său, poate fi un grăunte de suflet, gata să încol-
putea câştiga dreptul la eternitate, la eternitatea su- ţească. Păşiţi, aşadar, cu sfială, ca şi când aţi păşi cu
fletului. În fiecare zi a sfântului Ştefan, în casa noastră aripile, să nu ucideţi sufletul cuiva; numai atunci, dra-
se vor aprinde două lumânări: una pentru Sfântul ucis gostea va creşte în jurul vostru, mereu! Pe el, cel a-
cu pietre, şi una pentru tine, unchiule Teofan, ce ai les, îl vom căuta mereu, într-un cer de iubire, printre
fost ucis de minciună şi ignoranţă. Şi amintirile mamei aripile de ceaţă, aşternute peste pământ, în fiecare
se vor aşterne frumos şi cald, pe hârtia atât de îngădui- început de primăvară… Eu ştiu că, acum, el este un
toare, prin gândul şi sufletul meu, prin cuvintele mele, înger... Şi mai ştiu că îngerilor le înmuguresc aripile,
să fie spre citirea celor de acum şi de mai târziu; să primăvara! Şi, din ele, din aripile îngerilor, cresc flori,
fie spre înţelegerea unor timpuri, trecute prea uşor în multe flori albe… Iar florile albe sunt sufletul de lumină,
uitare, şi a unor destine înalte, ce şi-au trăit calvarul, al pământului! În care colţ de primăvară, te vom găsi,
de multe ori, cu zâmbetul iertării pe buze. Unchiul unchiule Teofan?!
Teofan a murit poate zâmbind, poate iertându-şi duş- …Şi te voi plânge, cu plânsul de cer,/ Şi te
manii, călăii, poate ştiind că iubirea sa va învinge ura voi plânge, cântând, înspre seară…/ Şi te voi plân-
lor, ştiind că ei, mişeii ascunşi, mişeii fără nume, vor fi ge cu toată lumina,/ Când, înspre zorii de zi,/ Va
îngropaţi, mai târziu, în uitare, iar el se va înălţa spre fi, din nou, primăvară! …Plecând din nemurirea
lumină, spre Dumnezeu şi spre iubirea noastră, spre lui Hristos, mereu,/ N-am învăţat nimic, din nemu-
eternitate. Acesta este preţul unei vieţi demne, semeţe, rire! („Zile martire”, din vol. de versuri “Variaţi-
chiar dacă a fost mult prea scurtă… nedrept de scur- uni pe tema plângerii”)
tă! Printr-un dar divin, viaţa lui a dăinuit mai departe, (Versurile inserate sunt din volumele de poezie ale
în amintirile şi vorbele mamei, într-o făclie aprinsă de autoarei – ”Variaţiuni pe tema plângerii”, ”Graffiti”,
ziua Sfântului Ştefan şi în cuvintele mele, de acum. ”Învăţarea iubirii”, ”Flacăra frigului”,
”Strigătul din tăcere”, ”Eternitatea dorului”, ).
89