Page 85 - unirea 8-9

8-9
Aceasta, este cartea mea: o întrupare
din durerile unei faceri - dureri de ieri, şi de azi…
şi, poate, de mâine!
Atâta timp cât va dăinui lumea, vor fi şi du-
reri… vor fi şi faceri… Iar noi, cei care le trăim, vom Simt că, dacă o las singură, depărtarea, golul
fi pătimiţi şi încercaţi, dar şi fericiţi că am trecut prin dintre noi, o să devină eternitate!” - îşi zise, simţin-
ele, şi dincolo de ele. Dacă nu simţi niciodată durerea du-şi iar sufletul săgetat de o presimţire dureroasă,
facerii, a oricărei faceri, înseamnă că viaţa nu te-a fără înţeles şi rost, în clipa aceea. Steluţa nu ştiu, nu
“locuit” niciodată cu adevărat. A stat alături de tine, a simţi nimic din zbaterea asta, de gânduri; ea dansa şi
mers alături de tine, dar niciodată nu şi-a făcut templu cânta fericită, în noaptea întreagă, care făcea ca întu-
din trupul tău şi nici cer, din sufletul tău. Viaţa ţi-a fost nericul de pe dealurile din preajmă să pară capătul
tovarăş, dar nu te-a trăit, nu te-a muncit, nu te-a trudit, lumii… Peste toate, erau stăpâni doar ei doi, şi nimeni
nu te-a sfinţit! Şi truda ţi-o sfinţeşte numai Dumnezeu, nu le putea răpi bogăţia şi frumuseţea acelor ceasuri,
Cel care s-a dăruit pe Sine tuturor, fără să ceară ceva de noapte magică. “Cine poate să-mi ia aerul din jur,
în schimb. Te-aş coborî, Doamne, de pe cruce,/ chiar dacă cuprinde tot universul? Şi urmele paşilor,
Să-ţi învălui rănile cu ierburi de leac,/ În grădini chiar dacă se pierd în nesfârşirea pământului? Cine
înflorite te-aş duce,/ Pentru o zi, ori pentru un poate să-mi ia iubirea fratelui meu? Cine poate să
veac./ Şi ţi-aş spăla cu apă întoarsă,/ Privirea bol- mi-l ia pe Teofan?” - dansară gândurile ei, parcă prea
navă, închisă-n durere,/ Inima sfâşiată şi arsă,/ pline de fericite.
Trupul împuţinat, răscolit de otravă…/ Timpul - Nimeni, nimeni… nimeni…! - strigă deo-
meu ţi l-aş da, de L-ai cere! („Sacrificiu”) dată, din toate puterile, făcându-l pe Teofan să tresară.
Orice trudă e sfântă, numai dacă îţi laşi măcar Printre dealurile ostenite de atâta întuneric
un dram de suflet în ea; aşa rămâne în urma ta o cu- parfumat, ecoul alergă hai-hui, în toate părţile, înde-
loare, şi nu doar un gol întunecat. Să fii sigur că, ast- părtându-se înspre muntele abia „ghicit” în depărtare.
fel, umbra ta devine lumină, iar cei care vor trece pe - …Nimeni… imeni… eni…
acolo, pe lângă umbra ta, luminată, vor zice: “În locul Apoi, sunetele se izbiră cu fruntea de cer,
ăsta ai păşit şi Tu, Doamne!” care nu-şi deschise nicio poartă; pentru că doar el,
…Lacrima Ta, trecând prin lacrima mea, însinguratul cer, ştia cine o să-l ia pe Teofan.
lumina! („Variaţiuni pe tema plângerii”) Cât timp mai fu din vara aceea, vizitele celor
doi fraţi, la conacul boierului Ioanid, deveniră obişnu-
Volumul II ite, fireşti, asemeni întâlnirilor dintre cei mai buni pri-
- roman - eteni. Teofan nu se ducea niciodată singur, fără sora

Recviem! sa, deşi fata încercase de câteva ori să-şi găsească
motive, ca să rămână acasă, crezând că-i mai bine
să nu-i mai stingherească cu prezenţa sa, când aveau
„Unde ne duci, Doamne?” atâtea de vorbit. Părea că nu vor reuşi niciodată să
termine ce aveau a-şi spune, fiindcă timpul ar fi trebuit

- Fragment - să fie unul anume făcut pentru două minţi şi suflete,
ca ale lor. Steluţa părea să sufere cel mai tare, dintre
...Sub lumina lunii, ce se răsfăţa pe cerul nopţii toţi, gândindu-se cât de repede se apropia toamna,
acelui sfârşit de vară, Steluţa părea, dansând şi ale- deci şi plecarea fratelui său la Cluj. Teofan însă, de
gând pe drumul pustiu, printre câmpii şi dealuri, o când aflase „micul univers” de cultură, din casa doam-
mică zână a locului, care alungă gândurile şi spiritele nei Ioanid, se lăsase prins în mrejele lui, şi părea că
rele şi le ocroteşte pe cele bune. Teofan o privi, zâm- vrea să se gândească doar la clipele prezentului (care,
bind, cu o bucurie şi o dragoste atât de mari, încât ştia bine, nu se vor mai întoarce). Se crease între el şi
uneori semănau a tristeţe. marea doamnă o punte spirituală atât de înaltă, încât
“Doamne, cât aş vrea să fie fericită, ca acum, erau siguri că vor trece cu gândul, peste depărtări şi
toată viaţa! Dacă eu n-o să-i mai fiu alături, ce-o să ceasuri, oriunde s-ar fi aflat. Nu mai avea însemnătate
se întâmple? Cine o s-o ocrotească, să-i păzească acum timpul şi spaţiul; amândoi ştiau că spiritele alese,
zâmbetul din ochi şi lumina din suflet? Cine o s-o a- care se aseamănă, se vor întâlni în „lumea nevăzută”,
jute să fie fericită? de dincolo de lume.

85