Page 80 - unirea 8-9

Octombrie paradoxal 8-9

De toamnă moare frunza că e timpul,
Se sinucid iubiri în avanpost,
Suspină verbul la perfectul simplu,
Sublimul prea meschin şi fără rost. Cătălin Drăgan

Te-nchini la zei netrebnici ai iubirii,
Când zeul tău aicea-i pe pământ,
Şi rang de lege dai închipuirii,
Iar vorbele ţi-s piatră de mormânt. Întoarcere

Se moare şi-n octombrie de boală, Bună seara, tată, sărut mâna, mamă!
Se moare-agonizând sau deodată, Am găsit răgazul să vă aflu-n vis,
Dispare pe o ploaie infernală, M-au lăsat din ceruri pentru o secundă,
Şi timpul de pe axa ordonată. Pentru mine,-o clipă, cerul s-a deschis.

Trăieşti periculos în miez de toamnă,
Octombrie un paradox pervers, Azi, de bună seamă, ştiţi deja de mine,
Când nici un doctor nu are reţete, V-au trimis vreo veste de la regiment
La arderi de simţiri în univers. Ori poate că mama a simţit, săraca,
Întrebând în vise, că-i răspund absent.
Nu-i aerul suprema terapie,
Iubirea-i antidot şi legământ, Câtă frumuseţe pe aicea, mamă!
Un Eros mort invoci cu nostalgie, Şi ce linişti, tată, unde sunt acum!...
Când zeul tău e încă pe pământ. Îmi e ca un cântec între ceru-albastru
Şi macul cel roşu crescut lângă drum.
Madrigal

Mi-a luat un înger puşca de pe umăr,
Mă-ntrebi direct şi fără ocolişuri, Pieptul plin de sânge blând mi l-a spălat,
De colţul meu de lume-n primăvară ? Iar altul mi-a scurs untdelemn pe rană
Văd spini fără de floare-n rămurişuri, Şi-ntr-o haină albă, de in, m-a-mbrăcat.
Şi-mi bat în geamuri degete de ceară.

Mi-e sufletul cernit şi peremptoriu, De aici, în toate sfintele duminici
Văd zbateri ce sunt broşe pe destine, Ne poartă acasă îngeri aripaţi,
Şi exilat pe-un ultim promontoriu, Dumnezeu Înaltul a dat dezlegare
La mine-n gând mai este loc de tine. Pentru toţi soldaţii, deci mă aşteptaţi.

Ninsoare-n primăvara toamnei tale, Ochii mamei, scumpii, nu se mai usucă
Aromă amară de flori de cireş, Şi îşi poartă dorul tot înlăcrimaţi,
Un anotimp pierdut stupid pe cale, Însă eu cu tine n-om mai plânge, tată,
Zăpada mieilor în ultimul acces, Aminteşte-ţi, tată, noi suntem bărbaţi.

Aşa mă simt când iau un pled pe mine,
Şi linii trag pe aburul din geam,
Şi mă gândesc de oare va fi bine
Să dau tristeţii un nou vot de blam.

În colţul meu de lume-n primăvară,
Prin gândul meu adesea te petreci,
Şi-mi spui cum îmi spuneai odinioară,
- Iubitul meu cu degetele reci.

80