Page 79 - unirea 8-9

8-9
Iar caişii înfloriţi sunt doar o schiţă
De simfonie cu bondari rătăcitori.
Sunt lipsă cuci din primăveri trecute,
Când te absolv de ultima absenţă,
Petale în livezi se-aştern tăcute,
Iar albul radiază emergenţă. Încă mai vin, încă mai plec
Un an impar cu primăvară şuie,
Când zilele nebune pe răboj, Eu plec cum vin, firesc şi demodat,
Duc aburi din cafeaua amăruie, C-un “ne sait quoi“ miop, dus în privire,
Prin nopţile cu frigul pe daiboj. Şi împrumut iubire-n comodat,
Tânjesc după un zâmbet iluzoriu, Cu false clauze de prelungire.
Cu berze ce se-ntorc la cuibul vechi, În scurtele momente mă dedic,
Şi-acuz un sentiment premonitoriu, Timid, evlavios, ca mântuire,
De neperechi ce-au fost cândva perechi. Acelora ce nu mai au nimic,
Şi mai disting păcatul de iubire.
Făuritorilor de poezie Prin ceţuri dese rătăcesc hoinar,
În ploi de-Apollinaire peste Paris,
E-atât de simplu şi firesc să făuriţi în vis comori, Caleştii mele propriu-mi birjar,
Chiar dacă vă-ndoiţi de har şi gândul seacă uneori, Sunt Sacre-Coeur-ul unui paradis.
Să scrieţi, dar, c-acest popor este născut în poezie, Încă mai vin... şi uneori mai plec,
Iar versul nostru mult trudit balsamul rănilor să fie...! Cu vers şi-amprentă pusă la vedere,
E timpul nostru, eu c-un vers, Prin alt Montmartre pasul îmi petrec,
tu c-un crâmpei de poezie, Şi nu spun nimănui la revedere.
Să ne-ngrijim să adăugăm la a culturii temelie,
Nu suntem mulţi, o mâna doar, Eu mai visez în verde
şi asta e menirea noastră,
E har din cer, blestem şi rug, plătit c-o inimă sihastră.. Mor azi copacii lumii de moarte prematură,
Mă bucur mult să vă citesc Se tulbură pâraie prin brâna ancestrală,
şi lângă voi sufletu-mi saltă, Mor păsările lumii în marea tevatură,
Prin vers vom mângâia români, Şi doina pastorală devine orchestrală.
să treacă mai uşor prin soartă,
Cu asta ne-am ţinut prin timp, De verde crud ne-ascundem, punând piatră pe piatră,
când liftele dădeau năvală, Pe roua alungată din sufletele noastre,
Cu doina, versul şi cu jocul, şi cu mândria naţională..! Pe siliştea albită ce-am izgonit din vatră,
A ielelor fantasme vor dănui măiastre.
Să nu uiţi!
Întâi ni s-au dus caii, apoi Codrii Vlasiei,
Să nu uiţi ce ţi-am spus în nopţi cu lună şuie, Au luat-o urşi la vale pe ultime poteci,
Chiar şi iubirea moare, firesc, de bătrâneţe, Se-ascunde de orgolii şi umbra omeniei,
Să-i dai un ceai fierbinte, cu-aromă de gutuie, Vestigii de dezastru sunt prundurile seci.
Şi-acoper-o, femeie, cu cerga de blândeţe !
Cândva vom fi străini, străin ne va fi gândul, Umanităţii crude îi mai lăsăm dovadă,
Vom sângera prin iarna măceşilor sălbatici, Din verdele de codru, din iarba cea de cai,
Când spinii remuşcării ne vor cresta cu rândul, Şi urmele de lup prin pini ce stau să cadă,
Prin zgomotul prea surd al anilor apatici. Şi ţipăt de cocoş cu coada evantai.
Eu n-oi mai fi demult, tu gata de plecare, Eu mai visez în verde păstrând copilăria,
De-oi trage lanţuri grele prin lumile fantaste, Când lumea muribundă ridică eşafoade,
Vom fi iarăşi de mâna, prin gerul de uitare,
Te-oi săruta frenetic..., dar nu mă vei cunoaşte. Eu mai visez în verde
Tu să nu uiţi nimic, prin vremuri de restrişte, (continuare)
Din tot ce eu ţi-am dat, din dragostea fugară,
Fiorul nebuniei năvalnic să te mişte, Iubirilor de verde revendicând magia,
Ca-n ziua cea dintâi pe un peron de gară. Mă scutur de oprobiu cu râsuri în cascade.

79