Page 82 - unirea 8-9
P. 82
8-9
neputinţa şi tristeţea neiertării şi nesfârşitul durerii
nedrepte. …Nimeni nu-mi va cunoaşte/ Zeii de su-
flet, vreodată, Fiindcă eu mi-am învăţat toată du-
rerea,/ Înainte, chiar, de-a mă naşte! (“Timpul în
care…”) Şi am simţit că nu trebuie să scriu neapărat
Dar, poate numai aşa, el, sufletul, a învăţat pentru oamenii care vor citi această carte, ci pentru
să culeagă şi sămânţa binelui, ascunsă în otrăvitele oamenii care sunt în această carte; să scriu pentru
pământuri ale răului, a învăţat să se împace cu durerea împăcarea lor târzie, chiar dacă scrisul meu n-ar primi
şi cu lumea potrivnică; şi, mai presus de toate, a învăţat laude şi preamăriri.
iertarea, ca pe un dar al dumnezeirii din noi! O rugăciune nu poate fi frumoasă, ori
De ce, oare, m-ai făcut cu trup,/ Să simt să- urâtă; ea rămâne mereu o rugăciune şi… doar
geţile durerilor toate?/ De ce m-ai făcut cu inimă atât. Cartea mea este o rugăciune, un Recviem
şi cu plâns/ Şi cu drumuri, atât de lungi,/ În sân- pentru toţi nedreptăţiţii acestei lumi, pentru toţi
gele meu însetat,/ Neîncăput în dreptate?/ De ce morţii neamului meu, dar şi pentru martirii, mulţi
m-ai răsărit din atâţia de “Nu”?/ De ce nu m-ai şi neştiuţi, ai unui pământ bogat în oseminte
iscat, şi pe mine,/ Din nemurire şi nemărginire,/ şi-n inimi alese; un pământ peste care s-ar putea
La fel cum eşti Tu? (“Dezamăgire”) ridica, de la un capăt la altul, un altar de neuitare
şi de iubire sfântă… şi tot nu ar fi îndeajuns!
Confesiuni, carea Ta grăbită, spre lumini,/ Am întocmit tăgada
Din necuvintele rămase, toate,/ După ple-
morţii, poate,/ Şi semnul Tău, între cununi de
ca un Recviem spini./ Cu semnul Tău, am scris, am scrijelit cu-
vinte,/ În lacrimă şi-n strigăt, rând pe rând,/ Şi
te-am căutat mereu, prin sacrele morminte,/ “Cu
moartea, pre moarte, călcând”! („Semne pe cru-
…Psalmi vor mai fi, şi credinţă târzie,/ ce”) E ca şi cum am atinge o icoană cu o mână sfâr-
Scrisă pe-un colţ nesfinţit de hârtie;/ Şi toamnă tecată, ciungită, şi mâna s-ar întregi, şi cu ea ne-am
va fi, când cerul va fi/ Acoperit cu frunze/ Şi cu închina larg, neajuns, până la marginea pământului şi
morţi argintii… (“Psalm” ) până la colţurile însângerate ale răstignirii Christice;
Când am început cartea aceasta am gândi- iar mâna noastră ar deveni, în clipa aceea, aripă vie,
t-o ca pe o reluare a poveştilor mamei, o relatare ar deveni fior, toată, şi ar mângâia cerul! Orice nepu-
sensibilă, a întâmplărilor de demult, pe care şi le mai tinţă devine putere şi neîngrădire, dacă ştii cum să-ţi
amintea ea - o carte a amintirilor mamei, care să reîn- alegi cărarea şi să te închini la stropul de lumină care
vie şi să cinstească memoria fratelui său, Teofan. ţi s-a dat să-l “respiri” cu sufletul, numai o singură
Dar încet, încet, cu fiecare pagină scrisă, am dată… Dacă nu ai văzut ce trebuia văzut, dacă ai
simţit că ceva se petrece în sinele meu, că nu mai stă- trecut orb, mai departe, dacă nu ai vrut să vezi şi să
pânesc scrisul, ci el, scrisul, mă stăpâneşte pe mine. înţelegi adevărurile vieţii, nimeni nu te va mai întoarce
De multe ori, gândeam să scriu ceva, dar scri- la ele şi nu te va mai îndumnezeii vreodată. Un singur
am altceva, de parcă cineva îmi şoptea cuvintele, şi ceas, o singură clipă, un singur semn - pot fi miezul,
cuvintele se aşezau singure în straiul alb, al hârtiei. esenţa şi taina vieţii tale, întregi…
Era ca o primenire a scrisului meu, devenit fiinţă vie, Nu-ţi acoperi ochii, când trebuie să pri-
ce-şi trăia viaţa sa aşa cum ştia, după alte reguli şi veşti, nu-ţi închide gura, când trebuie să cânţi
legi, după alte voinţe, decât ale minţii mele. ori să strigi, nu uita, când trebuie să-ţi aminteşti!
Şi inima întreagă mi-a năvălit în carte şi Cineva vine pe urmele tale şi-ţi culege gându-
a pornit să curgă, să curgă împreună cu scrisul, rile şi-ţi ascultă bătăile inimii, potrivindu-şi paşii după
cu toate cuvintele, cu lacrimile şi umbrele de ai tăi, şi-ţi învaţă sufletul, ca pe o carte a iubirii… Să
demult! nu uiţi vreodată că, mereu, pe urmele tale va fi cineva,
Şi, sub ochii mei, creştea o altă lume, lumea care va sădi poate flori, în acele urme, poate doar
unui univers alăturat universului ştiut, un univers unde vânt ori furtună; să-ţi laşi „casa sufletului” deschisă şi
aceia, care au trăit odată, demult, puteau să trăiască plină de Dumnezeu, pentru el, urmaşul tău, pentru
din nou, prin puterea unui suflet ce-i chemase, se ruga- toţi copiii, pentru binecuvântare! Există un spaţiu, un
se pentru ei, se închinase destinului lor. univers paralel, care-ţi păstrează toate trăirile, pentru
82