Page 87 - unirea 8-9

8-9
Steluţa ar fi vrut să fie doar ea acolo, pentru
a vorbi numai, şi numai, ei doi, pentru a-şi spune, în
câteva vorbe, o veşnicie întreagă, de gânduri…
Îmbrăcat în costumul cel nou, de stofă engle-
zească, Teofan urcă repede în tren, stânjenit de toate nă, ce încălzea, cu zgârcenie de bătrân, pământul.
privirile care se strângeau asupra sa, într-o iubire tă- „Uite, până şi o doamnă frumoasă şi bogată, care ar
cută şi grea, care-l împovăra cu vinovăţia plecării din- trebui să cunoască doar fericirea, are tristeţile ei!” -
tre ai lui. Îl făceau să se simtă vinovat că-i lasă acolo, îşi spuse cu uimire Steluţa. Şi, dintr-o dată, fetei nu i
unde nu aveau un rost al lor. Se simţea vinovat mai se mai părură atât de prietenoase dealurile arămii din
ales faţă de Steluţa, care-şi aflase totdeauna sprijinul jur, şi nici crizantemele, aţipite deja, în grădină. Şi
doar în el. nici cerul, pe sub care un vânt străin chema stolurile
- Peste doi ani, o să te iau şi pe tine la Cluj, de cocori departe… Era ca un semn al plecării, în
la Facultatea de Litere, să fii sigură de asta! Trebuie toate răspântiile pământului! Şi acesta nu putea fi un
doar să-ţi termini liceul, iar eu să-mi fac acolo un prilej de bucurie, pentru toate sufletele sensibile, care
rost, cât de mic… O să găsesc o locuinţă, şi-o să lu- simt cum se spulberă şi ceva din ele, odată cu plecările
crez seara, după cursuri, ca să ne fie mai uşor cu ba- toamnei. Ea avea un asemenea suflet! Şi i se părea
nii... Dar nu putea, nici ea nu înţelegea de ce nu se că toate drumurile acestor plecări treceau acum prin
bucura, de ce era atât de tristă şi goală pe dinăuntru, el, ca nişte herghelii sălbatice, de vânturi pustiitoare,
de parcă tot sufletul i se scursese în afară, ca un sânge luându-i, în „copitele” lor, bruma de linişte şi de feri-
fără culoare. Rămăsese parcă singură pe lume, cu o cire, destrămându-l, ca pe un înveliş de ceaţă. Coborî
rană înlăuntru, o rană ce nu avea să se mai vindece, treptele conacului, aproape nevăzându-le, şi ieşi pe
de atunci înainte. poartă, fără s-o mai închidă în urma sa. Zgomotul
Pentru că, în plecarea aceea, ca oricare alta metalic, al ivărului de aramă, i s-ar fi părut că-i retează
din lume, Steluţa presimţise veşnicia plecării înspre ultima fâşie de lumină, care-i mai înveşmânta,
nicăieri, a fratelui său, atât de drag! Şi-n gara pustie, temătoare, toate simţirile.
în care doar o familie de refugiaţi mai rămăsese, ţin- Nimic nu mai era ca înainte, nici pentru ea,
tuită pe peron, cu privirile aninate de trenul greoi, se nici pentru frumoasa stăpână a conacului. O rugase
făcu deodată parcă mai frig, un frig ciudat, duşmănos, pe doamna Ioanid să n-o conducă până la poartă,
venit din alte vremuiri potrivnice. Se zgribuliră, se fiindcă o văzuse, şi pe ea, prea înfiorată de o emoţie
strânseră unul în altul, simţind că e mai uşor aşa, umăr tristă. Mergea pe poteca înconjurată de ierburi ofilite,
lângă umăr, să treacă prin tristeţe şi frig. Mult timp, cu capul plecat, ţinând strâns, la piept, cele câteva
după plecarea lui Teofan la Cluj, mama mea nu şi-a cărţi, legate în piele şi aurite la colţuri... cărţi alese,
putut reveni din starea aceea, de goliciune sufletească, de la o fiinţă aleasă. De departe, silueta ei părea cea
care o cuprinsese pe peronul gării. Se afla într-o per- a unei fetiţe, ce se întoarce de la şcoală, ostenită de
manentă stare de aşteptare, voia să creadă că,-n fie- multa învăţătură, poate prea grea pentru vârsta ei.
care clipă, el ar putea intra pe uşă, cu zâmbetul său Nu se mai îmbrăcase elegant, nu-şi mai puse-
cald, copleşitor de bun, luminându-i, nu doar faţa, ci se flori pe guler, sau la corsaj, cum făcea de obicei,
întreaga fiinţă - zâmbetul acela, care te făcea să-ţi nu-şi mai înălţase cozile groase, „încoronându-şi”
pară orice greu, mult mai uşor. Era apatică, fără chef capul cu ele. Părul negru şi lung îi flutura în vânt, ca o
de nimic, închisă într-o tăcere nefirească pentru o fi- aripă desprinsă de trupul păsării. Apoi, vântul se înteţi
re veselă, ca a ei. N-o mai încântau nici plimbările tot mai mult, învârtoşind praful, de pe miriştile pustii,
lungi, pe dealurile din jurul conacului, nici cărţile, pe din jur, ridicându-l în aer, împreună cu frunze şi petale
care le mai avea necitite încă, de la doamna Elena uscate. Palele lungi, mişcătoare, învăluitoare, o încon-
Ioanid. Înaintea plecării la Paris, ea îi spusese Steluţei, jurară din toate părţile, părând că vor s-o ademeneas-
cu un zâmbet melancolic, când îşi luaseră rămas-bun: că, să-i vrăjească minţile, s-o cheme cu ele, pe cărările
- Cărţile astea vreau să-ţi rămână ţie, ca a- rătăcitoare, ale văzduhului. Doar câţiva grauri zbu-
mintire; vreau să-ţi amintească de mine şi de puţinul rătăceau din loc în loc, ciugulind seminţe rămase pe
timp, atât de frumos, pe care l-am petrecut aici, la câmp. Toamna stăpânea acum deplin locurile şi oa-
conac, toţi trei. Oricum, pentru mine, va fi de ne- menii… şi aducea umbre pe faţa pământului şi a su-
uitat… fletelor. Când vântul se mai liniştea, un cântec abia
Steluţa zărise în ochii ei umbra unei lacrimi, auzit, ciudat şi monoton, ca un descântec, ca o litanie,
chiar dacă femeia se întorsese înspre apusul de toam- „izvora” domol, din toate şi din nimic; „…un greier

87