Page 84 - unirea 8-9

8-9
E mai bine să vezi singur adevărul, decât să
ţi-l arate alţii! Şi chiar dacă o să te loveşti de el, tot
n-o să te doară la fel de tare, ca minciuna şi nedrepta-
tea!
Fără veşminte ori suflete de schimb,/ Am bage cineva-n seamă,/ Dar timp nu mai e,/ Nici
colindat prin voi, doar cu tăcerea,/ Voind să mă speranţă nu e/ Să ne vindecăm de ură şi teamă…
scutur de bravură şi nimb,/ Să-mi învăţ, înainte („Jumătăţi de suflet”)
de toate, durerea…// Pedeapsă am luat din ce- Iar eu, un copil oarecare (dar un copil al ace-
ilalţi, Cât să-mi ajungă pentru vieţile toate/ luiaşi Dumnezeu, care a lăsat copilăria, pe pământ,
Şi-am urcat, şi-am zburat, spre Capricornii înalţi,/ ca pe-un tărâm al bucuriei) am trăit, prin cele poves-
Cu povara multomenească, în spate…/ Uneori, tite de mama, destinul neîmplinit, al unui timp înde-
am căzut, şi-am strigat a dreptate,/ Şi cerul tot părtat, în care viaţa şi moartea nu şi-au mai avut, de
m-a durut,/ De la un capăt, la altul, al gândului multe ori, rostul lor firesc; am trăit odată cu ea, cea
mut… (“Identităţi”) de atunci, cu dragul Teofan, cu toţi copiii de demult,
De ce mă abat de la firul firesc al povestirii, le-am simţit bucuriile şi tristeţile, le-am învăţat jocurile,
doar pentru gândurile mele neîmpăcate? Pentru că le-am trăit netrăirile... Câteodată, aş fi vrut să fac
mi se pare îngrozitor tot ce s-a întâmplat atunci, în orice, doar ca să şterg lacrimile mamei, s-o văd iarăşi
trecutul mamei şi al fratelui său, în trecutul nostru, în fericită, ca pe fetiţa năstruşnică, fără griji, ce ţopăia
trecutul atâtor martiri. Este atât de nedrept să furi pe o punte în balans... Puntea vieţii şi a morţii, într-un
oamenilor liniştea, pământul, dreptul la viaţă, la iubire, tărâm al frunzelor de vânt! Să văd fericiţi acei copii,
încât nu pot să nu fiu o parte din ei, să nu simt ce au pe care suferinţa prea timpurie i-a prefăcut, de multe
simţit ei atunci, să nu retrăiesc, şi eu, acele întâmplări, ori, în îngeri (şi, de la care, oamenii mari puteau învăţa
într-o repetabilă trudă a sufletului. atâtea!).
Mă pierd printre clipele singurătăţii,/ Pre- Copiii, care cred în îngeri,/ Pot să ne vin-
cum păsările, arzând printre nori,/ Păsările, care dece de sfârşituri, Numai ei pot să ne înveţe nemu-
ştiu cât de greu se ajunge/ La Dumnezeu, une- rirea,/ Prefăcându-ne iubirile-n mituri…// Şi, ca
ori…/ Cât de greu e să porţi/ Povara timpului s-avem cărările mai drepte,/ Şi să ne fie-nvinşii
neîmplinit,/ Şi neuitarea uitării de ieri,/ Povara tot mai rari,/ Iar Dumnezeu, în praguri, să ne-a-
arşiţei, din lacrimi ascunse,/ Neînţelesele noastre ştepte,/ Copiii, care cred în îngeri,/ Ar trebui să
tăceri… (“Golgotă”) fie oameni mari! („Copiii care cred în îngeri”)
Nu numai că, prin tot ce mi-a povestit mama, Aş vrea să citesc în „amintirile” mamei, ca
am simţit mereu durerea tuturor nedreptăţilor de a- într-o carte cu file imaculate, clare, peste care scrisul
tunci; dar umbra morţii timpurii, a unchiului Teofan, se unduie uşor, ca o aripă de pasăre legănată în zbor
am văzut-o mereu, în privirile sale, înceţoşate de lin. Unele amintiri se apropie de mine, mi se dezvăluie
plâns. Ea a fost povara uimirilor mele de copil, povara neîngrădit, îmi vorbesc parcă aievea; altele însă par a
unei familii, nobilă prin tot ce a făcut pentru neam, se îndepărta, se înceţoşează şi mai mult, când vreau
dar care trebuia să-şi poarte această nobleţe, cu vino- să le „luminez”, se ascund, ca şi când nici n-ar fi fost…
văţie, pe sub „zidurile” ignoranţei şi nemerniciei acelei Unele sunt ample, nemărginite, precum nişte câmpuri
dictaturi „de tristă amintire”, ce-şi înveşmântase timpul strălucind curat sub soarele verii, încât le vezi fiecare
în culoarea sângelui... Era sângele unei generaţii în- fir de iarbă, fiecare culoare, fiecare înfiorare. Altele
tregi, de oameni tineri, neînfricaţi, cu destin eroic, tineri se fărâmiţează în întâmplări mărunte şi fără înţeles
care au murit pentru un ideal, de multe ori uitat, de uneori, se împotrivesc parcă mersului firesc, adevărat,
multe ori călcat în picioare, de multe ori înfierat de al timpului ce a trecut şi al lumii ce a fost. Iar eu trebuie
criminalii săi; au murit pentru ca, cei ce vor veni după să rămân, neclintită, în răscrucea asta, a amintirilor
ei, să fie „copiii libertăţii”, copiii unui timp al iubirii şi mamei, să nu mă las înfrântă ori alungată de întuneric,
adevărului. Dar oare a fost aşa? şi nici orbită de prea multă lumină. Eu trebuie să aleg,
E atâta tristeţe pe lume,/ Încât am putea să aşez, să rânduiesc, să întrepătrund, să înţeleg totul,
să îngropăm/ Toate bucuriile-n ea;/ E atâta dra- să mă leg cu sufletul de tot, să recompun, să realcătu-
goste irosită/ Fără vreun rost anume, E-atâta aş- iesc o lume şi un suflet de om. Este ca o naştere trud-
teptare, în tot ce n-aşteptăm/ Şi-n orice dorinţă, nică, în care pruncul se alcătuieşte singur, născându-
se naşte-o ispită…// Copiii singuri ar vrea/ Să-i se… În care pruncul se întrupează din chiar durerile
facerii!

84