Page 81 - unirea 8-9

8-9
Doina Iovănel

Spineanu ră de iarbă./ Fluturi aveam peste umeri,/ Cântece
Eram copil. Mă jucam./ Săream pe o sca-

peste obraji./ Treceam cu palmele peste lacrimile
părinţilor,/ Le uscam cu un zâmbet;/ Nu ştiam că,
sub ele, Durerile erau şanţul dintre două lumi:/ A
mea, şi a lor - cea a tristeţii.../ Eu nu învăţasem
tristeţea, încă!/ Cineva le luase timpul, Cineva
nu-i lăsase să vorbească,/ Cineva începuse să
crească Arbori străini în grădina lor./ Casa ni
s-a prefăcut în stâncă;/ Într-o noapte, toate cărţile
au ars.../ Soarele nostru s-a strâns în lacrima ne-
putinţei./ Bunicii au suferit, apoi au plecat,/ Depar-
te au plecat bunii!/ Tata a plâns.../ S-a mai stins o
lumină,/ O lumină-ntr-o carte!/ Mama a rămas
să vegheze întunericul,/ Întunericul de la margi-
nea lumii.../ Pământul livezii s-a ascuns printre
mere,/ Ca să-şi mângâie morţii dragi, pe furiş.../
Era atâta durere, încât am fi putut înălţa un mun-
te, din ea./ Mă trezeam încet,/ Şi dimineaţa aspră,
de iarnă, mă durea/ Ca o gheară înfiptă în gât.../
Aş fi vrut să-i am înapoi pe toţi ai mei,/ Să am,
din nou, primăvara,/ Scara de iarbă, fluturii, cân-
tecul,/ Pământul, livada cu meri…/ Să am, îna-
poi, lumea mea... şi atât! („Cine mi-a furat copi-
Teofan lăria?”) Pentru mine, în ograda nedreptului timp al
neîntoarcerii, stau, de-o veşnicie, nemişcate, câteva
„umbre”, de care nu m-am putut apropia niciodată
O carte, prea mult, atunci când am încercat să le ating, dar
pentru toţi nedreptăţiţii acestui pământ! nici nu m-am putut rupe de ele... Fiindcă şi-au avut
viaţa lor şi ne-moartea lor şi neîmpăcarea lor cu lumea
Volumul I: aceasta, căutându-şi adăpostul şi rostul doar în mine.
Iar cugetul meu a rămas, cumva, agăţat parcă între
Remember! două lumi, prizonier între ce a fost, şi între ce avea să
fie; a rămas, ca un călător ostenit, la o răspântie de
cărări şi de întrebări ale nimănui. Unde trebuia să
- eseuri - caut leacul, alinarea trecutelor răni? Pe cine trebuia
să învinovăţesc de toate durerile timpului? La cine
Motto: trebuia să găsesc fărâma de copilărie furată?
Dacă uitarea îşi are rosturile ei, Unde ţi-a rămas bucuria,/ Copilule, atât
atunci de ce nu putem uita? de bătrân?/ Nu ţi-a fost de ajuns credinţa în bas-
me şi-n sfinţi?/ Parcă mai ieri sădeai o grădină
- Fragment - de flori,/ Iar astăzi, sub petalele lor,/ E un strai de
lumină În care dorm, înveliţi, osteniţii părinţi.../
Sunt unele imagini, unele amintiri rămase din Unde ţi-a rămas bucuria curată,/ Bătrânule, veş-
copilărie, care ne urmăresc mereu, ascunse în faldurile nic copil? (“Timpul în care…”)
viclenei, înşelătoarei uitări, şi care ne revin în memorie, A fost o vreme când sufletul meu s-a luptat cu
ori de câte ori soarta vrea să ne arunce în leagănul restul lumii, pentru un strop de lumină, s-a luptat şi cu
trecutului, al uimirilor şi ne-răspunsurile de atunci... sinele său, a învăţat înfrângerea şi neîmpăcarea şi

81