Page 83 - unirea 8-9

8-9
o „istorie” paralelă, aceea doar a spiritului, unde eul
tău se duce solitar, despovărat de „cărnuri” inutile,
să-şi afle definirea sacră, de nepătruns aici, în lumea
ştiută. E un spaţiu pustiu, într-o lume străină,/ Între
noi, neştiuţii, fără chip, fără glas/ E un secol ori, de copil, o lume întreagă învaţă să iubească; când te
poate, e numai un pas…/ Semnul Tău care vine la închini în faţa unei icoane, un neam întreg tresare de
sorocul venirii/ E chiar semnul rămas/ Să aprindă, fiorul lacrimii Lui Iisus... Dar, şi atunci, când sub mâna
în bezna dintre noi, o lumină! („Spaţiu sacru”) ta se deschide o rană de moarte, un „lan” întreg, de
Omul se zbate din toate puterile, într-un uni- oameni, cade secerat, şi spini se înfig în fruntea copi-
vers prea mic, neînţelegând că fiinţa sa, lăuntrică, îşi lului, pe care l-ai sărutat mai devreme... Cu câtă vino-
caută şi îşi află liniştea doar în marele Univers, unde văţie te încarci, făcând un rău oricât de mic!
este, cu adevărat, puternic; pentru că, doar acolo, fi- Am locuit, un timp, fără de mine,/ Şi
inţa lui lăuntrică se întâlneşte cu Creatorul, în orişicare mi-am călcat în picioare umerii căzuţi/ M-am târât
fărâmă de infinit. “Niciodată”-i cuvântul în care printre şerpi şi printre jivine/ Şi m-am ruinat în
apun/ Şi “niciunde” e cel cu care răsar…/ Ca o pa- ruine,/ Şi mi-am ascuns umbra bolnavă,/Printre
săre-n laţ,/ Între ramuri de cer, mă tot zbat/ Şi în- îngerii neştiuţi… (“Identităţi”)
cerc, de o viaţă,/ Dintre ramuri să scap,/ Să mă Când am fost făcuţi oameni, ni s-a dat omenia
înalţ, către Tine, Cu capul plecat! (“Golgotă”) ca pe un fel de haină a sufletului, care să-l apere de
Lumea noastră poate să devină, oricând, un frig, de întuneric şi de moarte. Cel care şi-a lepădat
„Imperiu al haosului”, „organizat” după legi pe care omenia, şi-a azvârlit, de fapt, haina sufletului, la mar-
oamenii le cred fără cusur, drepte, adevărate şi de gine de drum, şi a rămas dezgolit în faţa frigului, a în-
folos; naivi şi orbi, îşi imaginează că, astfel, au devenit tunericului şi-a morţii; doar ele îi vor fi, de aici înainte,
stăpânii lumii. Dar… ai cărei lumi? Cea în care „Răul”, învelişul, veşmântul, şi le va duce cu el mereu, pretutin-
cu atâtea feţe (cele mai multe, ascunse) s-a furişat deni, printre ceilalţi, ca pe plagă, ca pe o boală în-
viclean şi creşte, creşte, hrănindu-se din inconştienţa grozitoare; şi va rămâne singur, ca un ciumat, ocolit
şi indiferenţa noastră, din semeţia lacomă şi fără temei, de toţi, cu boala lui, cu moartea lui, cu viaţa lui, fără
din tot ce preface sufletul în cenuşă. Când ai uitat că rost şi fără veşnicie. Cine nu crede că a greşit vreo-
trupul tău nu e decât „templul” sufletului, vei fi doar dată, şi nu învaţă ceva din greşelile sale şi nu se apleacă
stăpânul acelui Imperiu al haosului, ruinat de propria umil în faţa destinului, pentru a fi iertat, înseamnă că
sa iluzie absurdă - aceea că se poate trăi şi fără nu-şi cunoaşte limitele omeneşti, că nu vede „povara”
Dumnezeu. pe care Dumnezeu o pune în spatele fiecăruia, „cru-
Mi-e greu şi mi-e parcă târziu/ Şi ostenită cea” pe care trebuie s-o ducă; înseamnă că nu-şi
de lumini şi-ntrebări/ Purced „desculţă” de lu- „citeşte” propria conştiinţă! Iisus va rămâne doar un
me,-n pustiu,/ Cu umbra zdrenţuită pe neumblate vis, atunci; iar asta va fi cea mai mare pedeapsă a
cărări…/ Voi coborî ori, poate, voi urca, Pe dru- noastră, va fi ca o crucificare a sufletelor, de vii!
mul răsucit, întors în răscruce,/ Cu trupul răzvrătit Vom mai visa la Iisus,/ Doar când ne vor
în cochilia grea,/ Înăuntru sângerând, voi zbura/ sângera prea tare Ochii crucificaţi…/ Eu voi ră-
Spre palmele Lui, aşezate pe cruce! („Pustiu”) mâne fără tine,/ Tu vei rămâne fără trecut;/ Ne
Nu întâmplător „locuim” într-o viaţă plină de vom privi ca nişte orbi,/ Căci grădinile fără soare/
capcane şi de întrebări, de suişuri şi de coborâşuri; şi Vor creşte, între noi,/ Stoluri de corbi-împăraţi./
nu întâmplător avem toţi acelaşi pământ, sub picioare, Şi-n pustiul rămas fără sfintele oaze,/ Ne vom lăsa
şi acelaşi cer, deasupra capului; şi semănăm unii cu ciuguliţi, împăiaţi,/ Aşezaţi la răscruce, Ca un scut
alţii, fiindcă ne leagă, ne uneşte pe toţi o fărâmă de Kamikaze… („Scut K.”)
dumnezeire. Cine îi face rău, cu bună ştiinţă, semenului Ni se pun în faţă piedici şi îndoieli, uşi închise
său, se leapădă de acea picătură de Dumnezeu, care- şi ferestre bătute în cuie. Nimeni nu ne spune ce tre-
l face să fie om; dar fiecare om, în parte, înseamnă o- buie să facem, pentru a merge înainte. Doar viaţa în-
menirea din jurul tău! Să nu uităm că fiecare om cu săşi, aşa cum ne-o trăim, cum înţelegem să ne-o trăim,
sufletul pierdut, înseamnă o „gaură neagră” în prea- poate să ne aducă iertarea şi mângâierea, să ne aducă
plinul omenirii. Orice gest pe care-l faci, orice faptă vindecarea sufletului. Şi niciodată nu e prea târziu
de-a ta, înseamnă ceva şi pentru ceilalţi, pentru desti- pentru asta; niciodată, o faptă frumoasă, un lucru bun,
nul tuturor. Atunci când dărui o bucată de pâine, se nu este prea mult, nu este în plus. E mai bine să-ţi
satură o lume întreagă; când te apleci să săruţi o frunte cauţi singur pedeapsa, decât să ţi-o dea alţii!

83