Page 86 - unirea 8-9

8-9
Şi, poate, chiar aşa a fost, cu adevărat; fiind-
că, între manuscrisele care au rămas în urma lui Teofan
(adunate cu grijă, într-un cufăr de lemn - singurul obi-
ect nepreţuit, cu care s-a întors Gheorghie Lavric de
la Cluj, după moartea băiatului său drag), Steluţa a lemn, a crescut o grădină: toate cuvintele lui au de-
găsit un pachet de scrisori, legat cu un şnur de mătase. venit tulpinile vii ale pământului. Şi aşa vor fi ajuns şi
Nu l-a deschis niciodată, nu a îndrăznit să citească la mine… Nu le ştiu, dar le simt… şi încă le caut!
nici măcar un rând din acele scrisori, care trebuia să Am fost la Şişeşti, pe urmele unui drum care s-a pier-
rămână o taină pentru oricine. În ele era închisă o dut demult. L-am „mers”, fără să-l văd; am ajuns,
părticică din viaţa şi din sufletul lui Teofan… şi aşa poate, chiar în colţul acela, de grădină înflorită, unde
trebuia să rămână. Atât au putut zări ochii ei, înecaţi pământul mai păstrează o fărâmă din spiritul, din harul
în lacrimi, pe una dintre file, ce rămăsese mai în afara unchiului Teofan; şi mi s-a părut că aud şoapte... Un
unui plic: câteva cuvinte franţuzeşti, scrise puţin foşnet, ca un suspin, ca un plâns al timpului de odi-
tremurat, de parcă peste ele trecuse boarea unei aripi nioară, a trecut printre ierburi şi flori, a trecut pe lângă
de fluture. Imaginaţia Steluţei putea spune multe…, mine şi m-a atins… şi s-a furişat mai departe, umil şi
dar certitudini nu a avut niciodată, legate de acele neîmpăcat, s-a prelins, precum o lacrimă, către nică-
scrisori. Ele puteau fi de la oricine, pentru că Teofan ieri. Şi atingerea aceea a fost ca un semn, ca o minune!
era admirat şi iubit de multă lume, de multe femei; iar Poate regăsisem cântecul lui, poate lumina, poate doar
limba franceză era foarte la modă, printre doamnele plânsul… Dar mie mi-a fost îndeajuns!
şi domnişoarele din înalta societate, pe care le cunos- Anul 1944 a trecut, pentru ei, foarte iute, pen-
cuse aici (printre ele, numărându-se şi „mademoiselle tru că totul era nou în viaţa lor - oamenii, locurile,
Colette Marinescu”, boieroaica de la Ciovârnăşani). timpurile şi întâmplările… Nimic, din ce era azi, nu
Însă oricine ar fi scris cuvintele acelea, numele său semăna cu ce era mâine; învăţau să trăiască, parcă,
trebuia să rămână, pentru totdeauna, în spatele plicului din nou, alături de altfel de lume. În vara aceea, nu au
violet, cu parfum stins, de toamnă. prea ştiut cum trece timpul, cum s-ar spune, pentru
Cuvintele, unduindu-se lin, a cântec, pe filele că mereu apăreau evenimente noi, în viaţa tuturor
albe, iubirile înfiorate şi tainice, melancoliile şi poate (nu numai în a refugiaţilor). De fapt, toată lumea în-
neîmplinirile, au fost îngropate sub un strat gros, de ţelesese că bombardamentele acelea (începute în pri-
pământ înflorit; au fost îngropate ca nişte suflete firave, măvară, şi continuate, cu scurte momente de tihnă,
de petale, de ierburi şi frunze… şi, peste ele, au cres- până în toamnă) încheiau un război lung şi chinuitor,
cut alte suflete verzi, cu parfumuri tainice… şi apoi fără miză prea mare pentru noi. Acum, speranţa tutu-
s-au aşternut alte, şi alte „covoare” de foşnete, cobo- ror era ca pacea să se aştearnă încet, încet, până în
rând înspre toamnă… unele după altele, troienin- ultimul colţişor al ţării; dar al unei ţări ciuntite, rămase
du-se a plâns neîngrădit şi etern, într-o perpetuă ple- fără o parte din fruntea ei însorită şi binecuvântată:
care din lume. Şi gândurile dragului Teofan, şi cuvinte- Basarabia şi Bucovina de Nord. Oamenii încercau
le lui, cântătoare, şi lumina cugetului său, s-au înde- să se împace cu starea aceea de lucruri, cu faptul că
părtat tot mai mult de noi, ascunzându-se mai adânc, o putere nouă, cu o stea roşie în frunte, cu o seceră şi
sub veşmântul viu, al pământului; şi toate trăirile unui un ciocan în mână, lua locul altei puteri, încărcată de
suflet rar, au rămas ca o taină a veşniciei… Un cufăr nobleţe şi luminare spirituală: comunismul înlocuia
de lemn nu prea mare, un cufăr umil, în care fusese monarhia. Şi cât de repede a venit miezul acelei toam-
închisă o avuţie fără preţ (manuscrisele, însemnările, ne, a anului 1944!
scrisorile - gândurile, simţirile, şi iubirile lui Teofan) a Şi a venit şi ziua plecării la Cluj, a dragului
fost îngropat într-un colţ de grădină, sub o tufă de Teofan. L-au condus la gară, fericiţi că va studia la o
măceş, ori sub un tei, ori sub un braţ de gherghine, în facultate înaltă, pe măsura minţii sale. Trenul a intrat
culori stinse de tristeţile toamnei. Şi lemnul s-a prefăcut greoi, în gara aproape pustie. În ziua aceea, nu pleca
în pământ, şi filele s-au prefăcut în pământ, şi toate foarte multă lume, din micuţa gară; în ziua aceea, pleca
cuvintele s-au prefăcut în pământ… la fel cum viaţa parcă doar Teofan al lor…
se preface în moarte şi ia chipul pământului. Dar, într- În clipa când a trebuit să-şi ia rămas-bun, n-
o primăvară anume, dintr-un sâmbure de lut, a răsărit au mai fost la fel de fericiţi, ci stingheriţi de ceva
un fir de iarbă… şi apoi altul, şi altul… şi a crescut o neînţeles - deodată, parcă nu mai ştiau, nu mai puteau
firavă tulpină de floare, şi apoi alta, şi alta… Şi, astfel, să-şi ia rămas-bun, să se despartă, să-l lase să plece
din toate cuvintele lui Teofan, strânse între pereţii de singur…

86