Page 93 - unirea 8-9

8-9

George Ioniţă

...
se scurge zăpada ca o lacrimă
peste întâiul fir de iarbă răsărit
şi cerul se deschide
raiul să coboare
în înfloritul măr
în neasemuita floare
punându-mi in suflet
atâta mirare
atâta fior
iar eu am uitat
să-mi număr anii
când din înalturi
... se-aud venind obosiţi
ai luat cu tine doar amintirile - cocorii...
câte au mai rămas e primăvară... e primăvară...
lăsând aici scăunelul cu trei picioare
nu îţi va mai fi de folos ...
şi oricum el trebuia să rămână aici (tatălui meu)
apoi ai încuiat încet uşa mă întreb uneori
trăgând parcă de timp unde este lumina din privirea ta
o dată... de două ori... de ce ea se opreşte în gol
şi ai pus cheia cu grijă sau poate dincolo de el
sub preşul ţesut din cârpe colorate de ce amintirile tale au devenit
ai inspirat adânc din aerul acesta de nepătruns
de toamnă târzie şi m-ai întrebat iar lumea ta nu mai este şi a mea
„acum, încotro mergem fiule?”
de ce mă întrebi de prea multe ori
„pe fiul meu
... l-ai mai văzut?”...
de aici
totul se vede printre zăbrele ...
cerul iarba valul... se-adună anii
de aici împovăraţi de zări
totul se simte printre zăbrele pe frunzele-arămii
golul speranţa coşmarul... lumina cade cenuşie
de aici nu poţi evada în cerul răscolit de nori
decât într-o lume în care nimeni şi atât de-aproape
timpul nu mai măsoară copacii parcă şi-au înfipt
căci totul e cerul ca nişte rădăcini
şi noaptea şi golul...
vârfurile lor
mă simt străin şi fără rost
... şi-acea oglindă caut
toamnă atârnând cu chipul care-a fost...
în această frunză arămie
bătută de vânt nisipul în clepsidră
şi nori alergând grăbit se scurge
peste zări de plumb tot mai anost
în a timpului clipă târzie iar clipa ce se naşte
cât mai eşti tu vie e deja târzie...
până când?...

93