Page 76 - UNIREA - Nr 10

Părerea de rău după starea prenatală apare 10
în poezia lui ca o nostalgie după un paradis pierdut al
necuvântării, acel Lost Paradise al lui John Milton:
„Mi-aduc aminte de vremea când încă nu eram ca
de o copilărie depărtată, şi-mi pare aşa de rău că
n-am rămas în ţara fără nume” (afirmă poetul în Linişte „de totdeauna şi până la cele din urmă hotare” a fru-
între lucruri bătrâne). Sfiala de a lua în primire cu- museţii, a poeziei. Descoperindu-se pe sine drept cel
vântul, „păcatul originar al omenirii”, este una în sens ce caută, Blaga cel mut nu se condamnă la limbajul
cu ispita retragerii din lumea cuvintelor, cu dorinţa necreatului, ci devine Orfeu în căutarea izvorului de
muţeniei („lăsaţi-mă să umblu mut printre voi”). dincolo al frumuseţii.
Refuz ori renunţare, voinţa de tăcere derivă Se poate afirma că legătura dintre tăcere şi
din aspiraţia fundamentală blagiană: aceea de a ieşi cuvinte la Lucian Blaga este de natura orfică. În tă-
din marea pace a necreatului, într-o eternitate a tăcerii. cerea poetului care suspendă lumea cuvintelor obiş-
Lui Dumnezeu, Lui Însuşi, necreatului prin nuite, banale, unele tocite ale sensibilităţii comune u-
excelenţă îi este – după Blaga – frică de cuvânt. Hă- mane, s-a refugiat cuvântul dintâi, esenţial, izvorul
lăduind „De mână cu Marele orb”, poetul îi vorbeşte cuvintelor. Poeţii care, după Blaga „... tac ca roua.
celui care, prin cuvântul său, a făcut lumea: „Zic: Tată, Ca sămânţa. Ca un dor” (Poeţii) au într-înşii sursa
mersul sorilor e bun; El tace – pentru că îi e frică de cântării, a cuvântului, „izvor se fac în rarişte, izvor
cuvinte, El tace – fiindcă orice vorbă la el se schim- sonor” (Poeţii). În această tăcere a poeţilor, cuvântul
bă-n faptă”. Marele Orb căruia îi este teamă să ros- origine aşteaptă orfica mântuire care-l va readuce în
tească cuvintele, aminteşte de Marele Anonim din lumea muritorilor.
filozofia lui Blaga care, nenumit, nu intră în lumea Poezia este asemenea unui cuvânt orfic, o
existenţei, deoarece în acesta se intră prin cuvânt. izbăvire a cuvântului nu de tăcere, căci doar din tăceri
Blaga îşi vede, aşadar, destinul, acela al Po- e ţesut, ci de cuvinte, de „arta găunoasă a retoricii u-
etului, om al cuvântului, legat de o stare de tăcere. El mane de toate zilele”.
se vede pe sine, la patruzeci de ani, sugrumându-şi Poetul poartă în sine cuvântul orfic care învie,
cuvântul şi pierzându-se în căutare. tălmăcind în cuvintele de rând cuvântul originar, cân-
Tăcerea asociată cu căutarea apare în cunos- tarea din inima sa. „Traduc întotdeauna. Traduc/ în
cutul Autoportret al artistului matur: „Lucian Blaga e limba românească/ un cântec pe care inima mea/
mut ca o lebădă. În patria sa, zăpada făpturii ţine loc mi-l spune, îngânat suav, în limba ei” (Stihuitorul).
de cuvânt. Sufletul lui e în căutare, în mută, seculară Dar, deşi îl poartă în sine, poetul caută mereu acest
căutare, de totdeauna şi până la cele din urmă hotare”. cuvânt şi-l descoperă afară, în cântarea lumii întregi.
Dintr-o altă perspectivă, dacă avem în vizor Lumea însăşi, în perspectivă orfică-blagiană, este o
poezia, aceasta este o stranie confesiune a unui om a cântare: „Unde şi când m-am ivit din lumină, nu ştiu,
cărui existenţă pare să se fi identificat cu lumea cu- din umbră mă ispitesc singur să cred că lumea e o
vântului. Neantul cuvântului se asociază în Autopor- cântare.” (Biografie)
tretul lui Blaga, cu anularea culorilor în albul lebedei Poetul orfic nu cântă lumea, ci o face să cânte,
plutind mută şi al zăpezilor tăcute. Patria albă a poetului o descoperă, în esenţa ei care e o cântare. Totul se
este aceea a neprihănirii, nepângărită de cuvântul vi- poate transmuta în cântare, căci totul este o cântare.
novat. Starea originară a muţeniei este mai mult decât Chiar şi suferinţa se poate transfigura: „Nici o suferinţă
o experienţă, este o legătură cu nenumitul, necreatul, nu-i aşa de mare/ să nu se preschimbe în cântare”
cu nevinovăţia. Întrucât necreatul este ceva de dincolo (Catren), iar atunci când cântă, poetul însuşi devine
de lumea văzutelor, căutarea fără încetare, „mută, cântare. Aici se pierde pe sine poetul, aici se slujeşte
seculară căutare” a lui Blaga, năzuieşte spre absolutul de cuvinte, nu dă sensul lor, nici după muzica lor, ci
de dincolo de lumea creaţiei şi a cuvântului. după puterea lor. S-ar putea spune că, pentru el, cu-
Ce caută Lucian Blaga? „El caută apa din vântul are o priză magică, nu una logică asupra lumii
care bea curcubeul. El caută apa, din care curcubeul şi ascultătorului. Dar lumea sa nu este universul logic,
îşi bea puterea şi nefiinţa”. (Autoportret) nici cel magic.
Poetul râvneşte la un transcendent pur, înse- Poezia în spiritul lui Blaga nu este o vorbire
tează după imposibilul apei curate din care bea curcu- explicită, nici o formulă magică, o incantaţie exorcis-
beul. tică. În calitate de poet orfic, el se consideră pe sine
Tăcerea blagiană dă naştere unei căutări a un iniţiant şi deci un iniţiator.
absolutului. Poetul îl exprimă, în ceea ce are mai re- Tăcerea poetului este aceea a poetului şi ini-
velatoriu, printr-o metaforă fastuoasă – curcubeul. ţiatului care păstrează o taină chiar proclamând-o.
În această mută căutare întrezărim însă, dincolo de Poezia este iniţiere în taine, dar poetul nu face
tot ceea ce pare a fi sete de nefiinţă, căutarea autentică decât să anunţe taina, fără să o elucideze.

76