Page 77 - UNIREA - Nr 10

În operaţia poetică blagiană prezidează nu 10
lumina solară a raţiunii logice, ci aceea lunară ori ste-
lară a unei sensibilităţi ascunse. Purtând „taina iniţia-
tului”, poetul refuză desluşirile: „Omule, ţi-aş spune
mai mult, dar e-n zadar, – şi-nafară de aceea, stele
răsar şi-mi fac semn să tac.” (Taina iniţiatului) O lacrimii, pe care poetul ce încearcă mereu să scape
asemenea poezie iniţiatică nu revelează deci adevărul, de tristeţile lui, n-are de ce să-l cultive, o născocire
nu oferă certitudini, o lumină durabilă. Ea este ca un deşartă, pentru că nu instituie existenţă, nu creează,
fulger care luminează o clipă, „un fulger care nu tră- ci doar numeşte. („Deşartă născocire/ e vorba ce se
ieşte/ singur în lumina sa, / decât o clipă”. (Poezia) ţese” – Ulise).
Poetul, în calitate de purtător al cântării, tre- Condiţia poetului pentru Blaga este incertă şi
buie să recunoască, într-un ceas melancolic că iniţie- este sinonimă cu ierarhizarea lucrurilor date: „Nu ştiu
rea în taine nu-i dă o certitudine care durează, ci este nici azi pentru ce m-ai trimis lumină. Numai ca să
doar rodul unui fulguraţii, al unei clipe de iluminare. umblu prin lucruri şi să le fac dreptate spunându-le
„Numai târziu, numai o clipă uitată pe urmă şi ea, îţi care-i mai adevărat şi care-i mai frumos? Mâna mi
dezvăluie nebănuitele trepte.” (Epitaf) se opreşte: e prea puţin. Glasul se stinge: e prea puţin.
Astfel, orficul Blaga, mut vorbind, înaintează De ce m-ai trimis în lumină, Mamă? De ce m-ai tri-
în căutare. Din tăcerea lui purcede cuvântul care jin- mis?” (Scrisoare)
duieşte să se întoarcă în tăcere, asemenea lui Hype- Poetul a năzuit la limbajul cosmogonic al di-
rion, ce din haos a apărut şi s-ar întoarce-n haos. vinului („orice vorbă la el se schimbă-n faptă” – De
Poetul ştie că este condamnat să se stingă mână cu Marele Orb, „cu cuvintele simple ca ale
cuvântul său şi că odată va coborî în tăcerea morţii. noastre/ s-au făcut lumea, stihiile, ziua şi focul” – Tris-
Atunci: „Mumele, sfintele – Luminile mii Mume sub teţe metafizică). Adevăratul limbaj poetic este cân-
glii Îţi dau în primire cuvintele.” (Epitaf) tec, confundându-se cu vibraţia muzicală a lumii şi
Tăcerea pe care o cântă Blaga este tăcerea fiind mai aproape de tăcere decât de vorbire: „Nu vă
care lasă să se audă pulsaţia vieţii universale, este o miraţi. Poeţii evii ce se nasc şi mor, un singur, ne-m-
tăcere sonoră. În noaptea „întreagă”, deplină, a pădu- părţit, neîntrerupt popor. Vorbind, sunt muţi. Prin evii
rii cu stele ce „dănţuiesc în iarbă”, când „gornicul nu ce se nasc şi mor, Cântând, ei mai slujesc un crai
mai vorbeşte” şi „se liniştesc păsări, sânge, ţară/ şi a- pierdut de mult (...) Ei tac ca roua. Ca sămânţa. Ca
venturi în care mereu recazi”, nu se mai simte decât un dor. Ca apele ei tac, ce umblă subt ogor, şi-apoi
suflul cosmic: „Dăinuie un suflet în adieri,/ fără azi,/ sub cântecul privighetorilor Izvor se fac în rarişte,
fără ieri”. izvor sonor.” (Poeţii)
Timpul care măsoară curgerea vieţii aparente, Cântecul face din poeţi, dincolo de timp şi
fenomenale, e anulat, adică nu mai e perceput, dimpo- de loc, dincolo de limbile propriu-zise („Prin sunet şi
trivă, totul intră într-un illo tempore, în veşnicie. E ca cuvânt s-ar despărţi, se-ntrec./ Îşi sunt asemenea prin
şi cum peste locul astfel golit al timpului superficial ceea ce nu spun”), un „neîntrerupt popor”, prin care
s-ar lăţi timpul mitic al începutului, epoca fabuloasă a se perpetuează graiul iniţial, creator de existenţă, cos-
luminii şi focului: „Cu zvonuri surde prin arbori/ se mogonic.
ridică veacuri fierbinţi” (Somn). Într-un limbaj mito- Modelul absolut al poetului este creatorul
logic consacrat, este timpul lui Pan. lumii. El este Fondul Originar sau Generator: el cre-
În sfera cealaltă, a individualităţii, liniştea este ează din sine însuşi, reproducându-se pe sine, multi-
condiţia revelării părţii nemuritoare a fiinţei: „Atâta plicând, prin „diferenţiale divine”, existenţa, a cărei
linişte-i în jur, de-mi pare că aud cum se izbesc de ipostază absolută este. Blaga a năzuit la un limbaj
geamuri razele de lună. În piept mi s-a trezit un glas care să-l apropie de esenţe şi ambiţie supremă, demi-
străin şi-un cântec cântă-n mine un dor, ce nu-i al urgică, prin care să sporească existenţa, spijinin-
meu;” (Linişte) Numai aici, în acest cadru feeric, su- du-se pe două precedente mitice: unul oferit de mitul
fletul, fragment din substanţa absolută a lumii, traver- cosmogonic biblic, celălalt – de mitul imaginat de el
sând generaţiile, îşi cântă „peste veacuri” „dorul” şi însuşi al „diferenţialelor divine”.
„bucuria”. Poetul caută „cuvintele originare” sau creează
Lauda tăcerii devine explicită în poeme care „destrămându-şi în vânt fiinţa”, sublimându-se în „ar-
mărturisesc neîncredere sau chiar dispre faţă de monii treptat de pline” ce amintesc haosul diafan şi
cuvânt: „Credeţi-mă, credeţi-mă, despre orişice poţi muzical al „diferenţialelor din care se alcătuieşte cos-
să vorbeşti cât vrei (...) Dar cuvintele sunt lacrimile mosul”. Cântecul poetului, mai apropiat de tăcere
celor de ar fi voit Aşa de mult să plângă şi n-au putut. decât de cuvânt („Cu cuvinte stinse în gură/ am cântat
Amare foarte sunt toate cuvintele”. (Către cititori) şi mai cânt...” – Biografie), este o prelungire a gene-
Aşadar, în acest context, cuvântul este un substitut al zei aşa cum o imaginează Blaga, este un limbaj cos-

77