Page 78 - UNIREA - Nr 10

mogonic, iar tăcerea este calea, singura prin care pu- 10
tem intra în comunicare cu substanţa muzicală a lumii
şi este şi ea în limbaj, limbajul contemplaţiei, unul prin
care ne însuşim universul: „Limba nu e vorba ce o
faci. Singura limbă, limba ta deplină, stăpânăpeşte
taine şi lumină e-aceea-n care ştii să taci.” (Catren) să facă auzit marele plâns al fiinţei, sensul trist al între-
Această exaltare a „limbii” tăcerii este a unui poet al gului univers. Poetul foloseşte cuvintele în starea lor
existenţei, care preferă, până la excludere, realităţii de „graţie”, el redă limbajului o funcţie recuperatoare
secunde a cuvintelor realitatea primară, deplină, pură a sensurilor pierdute. Dincolo de cuvinte se instituie
a „făpturii”, aşa cum mărturiseşte în primele versuri tăcerea ca o realitate mai semnificativă şi mai pro-
ale poeziei Autoportret. Tăcerea este necesară con- fundă care potenţiază misterele. Tăcerea şi misterul
templaţiei, dar face imposibilă creaţia poetului. sunt, de fapt, două feţe ale aceleiaşi poezii. Sunt ade-
Alături de tendinţa fundamentală a spiritului vărate cuvintele care nu se rostesc, cele care rămân
lui Blaga, cea contemplativă, chiar mai puternică decât la noi, într-o legătură cu tăcerile şi tainele: „Cuvintele
ea, este tendinţa activă, vocaţia creatoare. Astfel, mai pe care nu le rostim, Cuvintele ce rămân în noi, Desco-
mult decât o „poezie a tăcerii”, este vorba la el de o peră şi ele, fără de margini, făptura...” (Inscripţie)
tensiune între tăcere şi cuvânt, în care a învins mereu Cuvintele tulbură misterele şi, deci, fiinţa. Aşadar,
cuvântul. Blaga a lăudat tăcerea şi şi-a compus o ipostaza cea mai definitorie a omului blagian este, în
mască a muţeniei, dar a fost totodată un fervent al primele două cărţi, aceea de fiinţă Tăcută, care preferă
cuvântului, din care a construit o operă impresionantă să lase mai degrabă lumea să se rostească în ea. Nu
prin proporţii şi prin coerenţă, un univers secund. cuvântul este cel ce se impune acum, ci contrarul său,
„Prieten al adâncului”, şi de aceea „tovarăş tăcerea, liniştea – o tăcere germinativă, străbătută
al liniştei” (Fiu al faptei nu sunt), Blaga fost „închinat doar de tulburările sevelor ori ale sângelui şi luminii,
tăcerii” nu numai ca poet, ci şi ca om. Toţi cei care ce urmează căile ascunse ale impulsurilor vitale celor
l-au cunoscut şi au scris despre el notează ca fiind mai incontrolabile. „Tăcerea-mi este duhul” – se defi-
cea mai puternică impresia de muţenie pe care o neşte poetul în Stalactita, identificându-se unei reali-
producea prezenţa lui. El însuşi şi-a pus sub semnul tăţi elementare: „zăcând” în umbra gorunului, i se pare
tăcerii nu numai primii ani de viaţă, ci felul său de a fi că „stropi de linişte îi curg prin vine, nu de sânge”.
dintotdeauna, în ceea ce avea mai propriu: „Se întâm- În cosmica tăcere, subiectul e, de cele mai
pla uneori, după conversaţii de ore, să cad în tăceri multe ori, un receptacul pasiv al mişcărilor lumii. În
fără ieşire. N-aveam putere să le preîntâmpin, şi, oda- umbră şi tăcere eul comunică în profunzime cu uni-
tă înfiinţate, n-aveam mijloc să le curm. Trebuia să le versul, devenind el însuşi un element printre elemente.
las să-şi facă de cap, Erau tăceri a căror prelungire Când apare însă, cuvântul se lasă doar şoptit,
mă stingherea pe mine însumi. Tăcerile acestea ieşeau aproape inutil, atâta vreme cât trăirea nemijlocită îi
deasupra când adâncurile începeau să se angajeze în poate lua locul exprimând plenitudinea fiinţei; ori, dim-
legăturile mele cu lumea şi cu fiinţele dimprejur. În potrivă, devine strigăt, chiot, debordare sonoră a dez-
asemenea clipe, orice salt jucăuş al cuvântului îmi de- lănţuitei energii dionisiace, prelungire a marelui tumult
venea cu neputinţă. Cuvântul nu mă mai servea. Ceea al stihiilor.
ce spuneam se reducea la câte o expresie automată, Cel care, în Eu nu se strivesc corola de mi-
destinată să întrerupă golul. Golul aparent, care el în- nuni a lumii, întâmpina universul cu o lumină blând
suşi era expresia preaplinului”. „Tăcerea – spune Bla- învăluitoare este, însă, mai curând tentat să asculte şi
ga într-un aforism – e umbra unui cuvânt”. să recepteze cântecul luminii, nu mai puţin învăluitor.
Între a tăcea sub semnul misterului şi a tăcea În poezia lui Blaga cântecul este pretutindeni,
sub semnul conştiinţei se desfăşoară drama poetică iar tăcerea nu-i este ostilă. Făcând tăcere în sine, fi-
blagiană. Punerea în decantare a misterelor, decanta- inţa umană se deschide de fapt cântecului universal,
rea semnelor criptografice este taina iniţiatului. expresie de dincolo de cuvinte, a deplinei armonii a
Poetul devine un iniţiat posedat, luând în stă- Totului. Cântecul marchează, ca şi tăcerea, realitatea
pânire lumea odată cu revelarea semnelor şi a tâlcu- făpturii integrate în armonia cosmică. E cântecul pe
rilor. Dar în aceste revelaţii nu întâlneşte un spaţiu care, în pragul sfârşitului, îl evocă Pan, zeul naturii,
securizant, dimpotrivă, descoperă marele plânset al simbol prin excelenţă al unei atari integrări: „Am
vieţii, al venirii în lumină. Obiectele se lasă cu greu stăpânit cândva un cer de stele/ şi lumilor eu le cântam
descifrate, opun o evidentă rezistenţă, astfel încât po- din nai” (Pan cântă). Un cântec care e nu numai al
etul, strecurat prin revelaţie în marea taină a universu- zeului, ci şi al „lumilor”, parte din muzica atotcuprin-
lui, înţelege că trebuie să tacă. Iniţiatul este un mare zătoare şi mărturie a ei, expresie a unei armonii pe
tragedian, convins căa spune „mai mult” semenilor care cântăreţul nu face decât s-o comunice după ce
este „în zadar”, de aceea preferă să tacă, refuzând a participat la ea.

78