Page 133 - unirea4-5

4-5
Portret

sunt atât de împrăştiat
încât paşii mi se rătăcesc
în aşteptarea oaspeţilor
din zilele comune ca un foc ce se transmite
ascunşi de sunetele stridente dintr-o idee în altă idee
ale străzii mişcare amplă
în oglindă mă dezic în care cuvintele de multe ori
de firele albe şi de nelinişte devin sentinţe plate
pierd clipe în faţa spaimei în faţa morţii
de a deschide ochii moarte sunt şi numele lor
şi de a numără stropii de ploaie doar băutura în reci pahare le
ce-mi inundă umerii păstrează amintirea
sunt atât de uituc în faţa nopţii aşezate ca un drapel pe umeri
încurc toate zilele de naştere inimile lor moarte încă respiră
am dubii şi în privinţa zilei mele
în jurul căreia se numără anii Ploaia
în care mai pot visa
iar visele ploaia o tăcere de dincolo de cuvinte
asemeni unor blânde făpturi o rostire apăsată a păsărilor în zbor
mă privesc înotând respiraţia liberă a iubirii
până la îndepărtatele zări nerostită între arborii tineri
unde călare pe liniştea zilei ce întâmpina răsăritul
învăţ să număr sub petale de foc
clipele în care mă pot regăsii tu cu îndemâna ta de nesiguranţă
vii pe buzele mele
Sânge să-mi copiezi gândul
te zidesc la răscruci
sângele se preschimbă în durere ca pe o sămânţa furată de vânt
aerul toxic te învăluie gata îmi citeşti teama în poemele iernii
să acopere sirena ce te orbeşte
cu sunetul ei Ea mă iubeşte
de la capăt sunt rândurile
arate în toamnă în care berzele ea mă iubeşte
îşi au cuibul în cuvinte ţine ascuns în inimă un fluture
totul sună atât de straniu lângă piept îi cresc petale de nuferi
încât ecoul se pierde un curcubeu străbate umbra chipului său
sub lespezi de apă fierbinte cu explozie de cuvinte detonate
am pieptul încordat de căutare de râsul albastru
platoşa grea de nerespirat nu îmbracă tăceri
striveşte numele tău Doamne are păpuşi de zăpadă
gata să-i preia amintirea
Sărutul cu un ropot de stele privirea
i se încarcă
Lasă-mă să-mi curăţ oasele albite de teamă paşii alungă frigul
să deschid uşa dulapurilor din care să fugă singură tăcută mireasma ierbii
iepurii maronii ce s-au hrănit din morcovi străbate neaua
răsăriţi nu se ştie cum tocmai din scândura
dulapurilor Inima
apoi lasă-mi dulapurile cu uşile deschise
să pot aerisi interiorul viselor am să deschid larg fereastra
adunate în colţuri apăsate de greutatea cuvintelor cerul o să-mi umple braţele cu stele
şi doar uneori adu un lighean mare scriu la poalele inimii
în care să încapă tot sângele trandafirilor fuga din mine
cu care vrei să pedepseşti sărutul zborul îl leg în
de acum metafore
să curgă lent
Cuvintele amintirea şi cântecul
crescut în firul ierbii
în locul acesta beau şi vorbesc ape cristaline
cu fiecare colorează uitarea
de la mesele din jur

133