Page 137 - unirea4-5

Dumnezeu ne acordă o pauză. S-o luăm. 4-5
Intră-n scenă primul protagonist. Singur. Nu are
un aer afectat, nu se străduieşte să păşească elastic,
artificial. Se opreşte în mijlocul scenei şi priveşte
publicul. Nu o face nici ostentativ, nici penetrant, nu
încearcă să creeze niciun fel de tensiune teatrală, cum de a supravieţui. Broboane de sudoare îşi fac apariţia
fac de pildă actorii melodramatici atunci când vor să pe fruntea lui, iar strigătele scandate de cei din
domine sala. Deşi ştii că ai plătit ca să-l vezi, simţi acompaniament, care aplaudă ca un metronom
pentru o clipă împunsătura obrăzniciei sale, indiferenţa implacabil coordonat la unison şi acordat la ritmurile
înfiptă direct în inima ta: nu-i pasă de tine, are de dus universului, nu fac decât să-i prelungească transa până
lupta lui cu sine însuşi. Tu nu te poţi considera decât în pragul iminentei prăbuşiri. Şi totuşi, căderea nu
privilegiat dacă te lasă să asişti la ea, având sau survine. Ca un cântec care se stinge într-un scrâncet
neavând contract de impresariat artistic. Fracţiunea lin, melodia se încetineşte treptat şi îşi atinge nemiş-
de secundă în care lasă să se-ntrevadă fiara nestăvi- carea într-o linişte finală, mormântală, definitivă.
lită din sufletul său se stinge subit, ca o falie care Publicul înmărmurit nu ştie dacă s-ar cuveni să
se-nchide ermetic, făcându-te să te-ndoieşti de pro- tacă, zdrobit de durere, sau să aplaude frenetic,
pria ta premoniţie subită. Poate că doar i s-a părut. impresionat până peste poate. În mijlocul chinuitoarei
Poate că ţi-ai imaginat doar că acolo, în ochii lui întorşi suspendări, în care nimeni nu are nici măcar curajul
spre înăuntru, s-ar fi aprins scurt o flacără de nebunie. de a respira, intră-n scenă al doilea dansator.
Cu mişcări graţile, de gazelă îmblânzită, actorul- Cu alură de dandy, vesel şi inocent, obraznic la
dansator se roteşte pe loc, întorcând lent spatele către extrema cealaltă, superficial-seren, solistul mai
public. Apoi le strigă ceva compagnionilor instru- vârstnic tulbură transa răzvrătirii junelui nestăvilit şi
mentişti. Ei îi răspund pe acelaşi ton răstit şi-ncep să linişteşte spiritele prin apariţia sa echilibrată. Din doar
ciupească din corzi, în tonuri haotice, disarmonice. doi timpi şi trei mişcări sugerează pe poignée de
Tălpile dansatorului încep să freamăte imperceptibil, picioare câteva bătăi egale, la care până şi tânărul
ritmul cu care călcâiele lui lovesc podeaua devine din transpirat, aproape epuizat, se opreşte din iureşul
ce în ce mai accelerat şi mai sonor. agitat şi ciuleşte urechea. Începe „povestea” celuilalt.
Rând pe rând, instrumentele îşi fac intrarea, Nu ştim dacă e vis sau aievea, dar simpla speran-
mulându-se unul după altul, înfiripând un dialog din ţă că poate doar-doar mai există o şansă ca-ntreaga
ce în ce mai ordonat. Nota de disarmonie lasă loc zbatere să nu fi fost doar o ardere în zadar ne dă un
alinierii, eu i-aş spune chiar democratice. Aici fiecare nou avânt şi dintr-o dată respirăm din nou încredere
are dreptul la replică! Deşi lipsite de cuvinte, solourile într-un viitor mai bun. Printre lacrimi şi zâmbete,
melodice spun multe despre starea interpretului. Unul interpreţii îşi iau din nou în braţe instrumentele şi
e impetuos, altul nehotărât, al treilea romantic, al transpun aceeaşi temă a deznădejdii într-un registru
patrulea mecanic şi aşa mai departe. Nu întotdeauna melodic mai înalt, mai optimist, pozitiv. Apar apoi
rezultatul e plăcut. Ca-n viaţă! Poate că unora le place fetele, în rochii cu volane ample, în culori aprinse, cu
exact ceea ce celorlalţi le displace. E ca o ceartă în paşi de şerpoaice, unduindu-se ca însăşi muzica
care se suprapun păreri contradictorii, ecouri de materializată în fibră fluidă. Graţie la superlativ!
palme lovite în contratimp. Nu e nevoie de cuvinte; e Solistul tânăr şi cel experimentat îţi dau replica
clar pentru toată lumea că atunci când palmele bat pe tablaou-ul scenei, învăţând unul de la altul şi com-
concomitent avem armonie, iar atunci când se succed, pletându-se reciproc. Imposibil să-i mai separi acum
pedepsindu-se parcă, fără să-şi lase una alteia nici unul de altul: impetuozitatea tinereţii se împleteşte cu
timpul necesar unei trageri de suflet, e cazul să ne farmecul autosuficient al vârstei adulte, conturând un
ferim de furia lor, căci bătaia se resimte aproape fizic, tablou rotund şi unitar: o viaţă împlinită. Ca o revelaţie,
în inimă. intuiţia valenţei maxime a unei vieţi neirosite în vane
Artiştii flamenco sunt cocoşi ţanţoşi; vestiţii căutări după recompense deşarte transpare din
majos flamencos îşi acordă reciproc dreptul la întregul mărăciniş: congruenţa. Să fii congruent cu tine
replică, dar nu renunţă cu plăcere la ”textul” lor. Nu însuţi, independent de opinia majoritară, indiferent la
se dau bătuţi nici morţi, întrerupându-se mereu, gata capriciile celorlalţi. Fericit! Căci, în fond, despre feri-
la orice oră să mai pună un braţ de vreascuri pe foc. cire e vorba în tot ce ne mişcă. În căutarea fericirii e
Solistul-dansator nu mai are demult nici sacou, fiecare dintre noi şi până şi prezenţa noastră într-o
nici cravată. Îmbrăcat în cămaşa lui imaculată sală de spectacole ca aceasta, înconjuraţi de „străini”,
desenează cu picioarele volute elaborate pe podea. de-al căror verdict ne era teamă până adineaori, tot
Tălpile şi călcâiele lui mângâie solul, depănând parcă un fel de căutare de fericire este.
o poveste plină de durere şi de revoltă, dar şi de Titlul de artist îl merită acela care e capabil să ne
tandreţe delicată. Cu toate acestea, nu se clatină şi despoaie de toate acele straturi de inhibiţie indusă
nu cade, întins permanent ca un arcuş sub tensiune, din exterior, care ne-mpiedică să ne descoperim
susţinut de undeva din cer de o forţă nevăzută, care propria sete nestăvilită de viaţă, linia melodică adesea
nu-l lasă să cadă la pământ. Întreaga sa zbatere nu e imposibil de interceptat în mijlocul concertului de
nimic altceva decât un imn ridicat nevoii de înalt, puterii disarmonii menite să ne distragă atenţia.

137