Page 140 - unirea4-5

La cumpăna evoluţiei 4-5

Trece Timpul îngrozit,
în desiş s-a rătăcit.
Să găsim drumul spre casă
vom culege sensuri Ospăţul
risipite pân’la infinit...
Ospăţul e în toi:
Veşnicia arde-n flăcări veac ciumat visează-n suflet
teroare, sânge şi explozii
Veşnicia arde-n flăcări. lux de nebunie, foc şi fum
îngeri, zei, mistere ard, şi moarte seamănând în drum
încinse creierul pustia
viselele se întronează Heraclit trezit de clipe tulburi
coborând din iad în iad exclamă speriat:
să-i salveze din vecie Ah! În aceeaşi apă, frate,
iar o cheamă pe Maria. De trei ori m-am scufundat!
Diogene iese din butoi
strigând mai alarmat —
Ai uitat... plin e cerul de gunoi -
ca un butoi s-a răsturnat...
Soţului meu, poetului leton Leons Briedis
Gorgona jubilează
Dragul meu, Trecând mândră
mi-ai scris atâtea versuri prin tot felul de „vedete”:
dedicate mie, Ah! Încă nu m-am demodat,
încât ai şi uitat căci uite e la modă
că nu sunt poezie. să fii cu vipere în cap!

Visu-i treaz de insomnie Ah! Strigăm şi noi în cor,
ameţiţi de-un rău de mare
Visu-i treaz de insomnie în veacul ăsta înciumat,
cerul mi-l străbate-n lung şi-n lat, ce-mi stă de tot naufragiat
se cufundă în adîncuri de-a dreptul pe uscat...
doldora de noi idei
e confuz şi deghizat. Aş dori şi eu în veac…

Întorcănd pe dos eternul: Umbre, umbre se perindă -
mi-l oferă drept cadou gânduri, gânduri goale
şi-mi reduce existenţa gâlgâie prin microfoane,
înglobată în ecou. vorbe pline de beţie,
profeţii profane în saloane.
Trece timpul
Sar scântei prin legile umane,
Trece timpul, gânduri încărcate cu trotil
rătăcind înnebunit, praf de puşcă în pahare
zi şi noapte pendulează îl cinstim pe un debil.
între „da” şi „nu”
la infinit. Aş dori şi eu în veac
să găsesc altă planetă
Trece prin contraste şi savanţii îmi promit
bune-rele-ireale-bipolare, c-oi zbura curând ca o cometă.
este plin de sensuri seci,
plin de vise şi eroare. Şi în mare grabă
lumea cată loc de trai
Urcă el pe căi fertile alt tărâm, altă planetă
ale soartei urme şterge, şi doar „saci cu bani”
delirând pribeag prin vis înspre ea ne vor zbura,
şi căzând mai ancestral dar cu bruma lor de minte
drept în iad din paradis. o vor distruge şi pe ea.

140