Page 138 - unirea4-5

Dacă reuşim să percepem cacofonia din jurul 4-5
nostru ca pe un tot anume inventat pentru a ne de-
schide orizontul, putem fi fericiţi nu în ciuda, ci graţie
haosului. Aceasta este arta! Mai e nevoie să descriu
finalul? Ei bine da! Chiar dacă pare că nu mai este
nimic de spus, după ce explicaţia a fost enunţată, mai Vin cetăţeni din toate ţările care înconjoară mica
rămâne, totuşi, de atins apogeul. În cazul nostru, de republică alpină.
spectatori favorizaţi de soartă, dezlegarea vine sub „Mică, mică, dar ridică!” – îţi vine să exclami a
forma superbului gest al solistului, care vine în întâm- uimire când vezi clădirile monumentale din centrul
pinarea publicului, performând paşii cei mai vibranţi oraşului cum se întrec în semeţie, care mai de care.
ai dansului flamenco direct în faţa scenei, la limita Atâtea palate, catedrale şi sedii parcă n-am văzut
dintre sală şi scară. Departe de orice urmă de exhibi- niciunde în Europa, aliniate curat la apel, proaspăt
ţionism, cu cămaşa lipită de trup, teluric, dacă nu chiar renovate, cu faţade perfecte, luminate feeric. Acum,
supraomenesc, balerinul dansează ultima arie, trans- în iarnă, basoreliefurile, coloanele, cariatidele şi porţile
pus în lumea lui, ca un ghem de viaţă materializat în- triumfale ating apogeul. Norocul Vienei de a fi scăpat
tr-un mănunchi de energie curgătoare, ce tremură nevătămată de bombardamentele celui de-al doilea
traversată de un fulger fluid. Alături de prietena mea Război Mondial se vede la fiecare pas, iar austriecii
Luminiţa, care mă flanchează la fel de frenetică din ştiu să valorizeze la justa sa valoare acest cadou făcut
dreapta, mă trezesc aplaudând frenetic şi strigând la posterităţii. Dar nu numai arhitectura Vienei face să
unison cu mulţimea care bate din picioare. Suntem lase gura apă multor amatori de frumos. Rezonanţa
cu toţii extaziaţi: Guapo! (oacheşule). muzicală a oraşului e la tot pasul: Beethoven, Haydn,
„Nu, nu regret nimic”, îi spun engelzoaicei la Mozart, Schubert, Schönberg sau Strauss pândesc
despărţirea din parcare. „Mi-e greu doar să-mi în- ascunşi în detalii, începând cu afişele concertelor şi
chipui cum va fi opera flamencă de peste două săp- mergând până la nume de clădiri, muzee, străzi, pieţe
tămâni. Mi-e pur şi simplu imposibil să-mi imaginez şi statui. Ba, pe unii îi mai întâlneşti şi-n carne şi oase,
ceva mai incandescent decât spectacolul acesta”, mai ales pe Mozart, care pare să aibă program
adaug mai apoi. încărcat vânturându-se pe corsoul vienez – renumita
„Nu mi-am închipuit că mă va răscoli aşa de tare”, Kärntnerstrasse – şi făcând deliciul turiştilor, nu numai
îmi mărturiseşte mai târziu Luminiţa mea la despărţire japonezi. În costum cu pantaloni-pană, redingotă şi
în faţa porţii. pantofi cu cataramă, bineînţeles cu perucă albă, e
„Qué maravilla, qué pasada!” (Ce miracol, ce oricând gata să se tragă în chip cu străinii încântaţi de
extaz!), auzim în jurul nostru reacţiile publicului ce se cunoştinţă. Ameţiţi de atâta forfotă şi arhitectură
revarsă-n stradă. domnească, ne-am trezit admirând o construcţie de
De-atunci, Lumi şi eu ne zâmbim cu alt înţeles sticlă şi fier forjat, îmbinată graţios ca un minicastel în
ori de câte ori ne revedem. O astfel de experienţă filigran. N-a durat mult până ne-am lămurit că aveam
împărtăşită e ca un jurământ de fidelitate dat în secret, în faţă o... staţie de metrou. Ce-i drept, nu una
fără teama de a fi impudic, dar şi fără nevoia de a se banală, ci însăşi Karlsplatz, continuând secolul de
exprima explicit în cuvinte. Un liant miraculos, capabil bună funcţionare. Ca să ne mai revenim din şoc, am
să sudeze sufletele. Şi să le vindece! intrat în învecinata „Schnitzelhaus”, unde, în loc de
hamburgeri la minut, se servesc crocante şniţele-
Spania, 2017 instant, în trei variante: măricel, mare-mare, şi imens,
toate însoţite de o salată orientală ca la mama acasă.
Viena care niciodată nu se cheamă simplu „Kaffee”, ci
În cafenelele vieneze, specialităţile de cafea –
„Melange”, „Kleiner Brauner” sau „Bombon” – vin
– tablou de iarnă – însoţite de un pahar cu apă proaspătă, de la robinet.
În apa vieneză se poate întâmpla să-ţi îngheţe dinţii la
toaleta matinală, căci e rece ca gheaţa. Provine direct
dintr-un izvor de mare adâncime. Aproape că arde
Oraşul ne primeşte cu frig şi cu zăpadă, dar şi cu la atingere, de parcă ar zice: „hai, scularea, că n-
miresme de iarnă, de vin fiert cu scorţişoară, de vanilie avem timp de pierdut!”
şi ceai cu rom. Radiatoarele duduie de căldură, iar Chelnerul îmi ia paltonul – „Madam, pe aici vă
mirosul de lemn de prin case aminteşte, parcă, de rog” – şi-mi aduce ziarul. Tema la zi e aglomeraţia.
vacanţele de iarnă de prin cabanele montane. Pe Un tren cu capacitate de 300 de locuri a fost oprit la
străzi, puhoi de lume, din toate părţile. Se vorbeşte graniţa cu Ungaria, pe motiv că era supraîncărcat, cu
în slovenă, slovacă, cehă şi maghiară, mult în 600 de călători. Bineînţeles că nu trebuiau vândute
româneşte şi într-o puzderie de alte limbi pe care nu atâtea bilete la Budapesta, dar, spre deosebire de
le-am putut desluşi. Şi în austriacă, dar mai rar. colegii din Est, preocupaţi, după modelul post-
Ca un arc peste timp, fosta capitală de imperiu socialist, să demonstreze că nu e vina lor, colegii
continuă să-şi atragă, ca un magnet, „vasalii”. occidentali s-au concentrat direct pe problemă,

138