Page 42 - unirea4-5

4-5
Prin poarta norilor noi am trecut deodat‘
Lăsând în urma noastră un înger agitat,
Trecând cu anii-n spate, fugind spre infinit,
Lăsând în urmă umbra, ea ni s-a risipit.
În neguri din adâncuri făpturile se-adună,
De-aş fi pădure, iubite
Năvodul prinde viaţă îngrămădindu-şi truda,
Învingător şi-nvins se ţin acum de mână.
De-aş fi pădure, iubite,
Ţi-aş pune sărutul frunzei în cale, Cu înfocare nouă se trag în două sensuri
Pe umeri galbenul toamnei târzii, Străvechiul vis acum, îi pare împlinit,
Şi lacrimi pe-o undă din vale.
Un strigăt de nădejde mai sparge dimineaţa,
Năvodul plin de peşte cu greu e mânuit.
De-aş fi pădure, iubite,
Ţi-aş cânta simfonii printre cerbi, Orologiu
Iarba ar râde sub urmele tale,
Roua ar plânge pe ochii tăi verzi.
Un orologiu bate-n hol, şi-i ora toamnei
Un psalm porneşte-n cosmos şi ruga se înalţă,
De-aş fi pădure, iubite, Când vieţile se sting în mândre dimineţi,
Ţi-aş face cărări de brânduşi, Ce a urmat apoi, nu are importanţă.
Soarele l-aş opri pentru-o clipă,
Casă ţi-aş face-n bârlogul de urşi.
Cădem în sus, ne prăbuşim în stele
Şi de-om ajunge stol noi nu vom şti vreodată,
De-aş fi pădure, iubite, Zăcem acoperiţi de praf interstelar,
Toamna, sufletul mi-ar desfrunzi, În amintiri avem pământ imaginar.
Zborul de păsări s-ar stinge,
Paşii tăi reci pe cărări s-ar topi.
Ne-am mistuit în aerul de plumb,
Deasupra noastră mai plânge câte-o stea,
De-aş fi pădure, iubite, S-a risipit durerea ca roua dimineţii
În iarba din margini să te aştept, Şi Jupiter străluce, dar nu te-a lumina.
Coasa iubirii să mi te taie,
Apoi să mi te pună pe piept.
Mai cântă-n cor cu îngeri la porţile de rai,
Că înima se-nchide cu-a veşniciei cheie
De-aş fi pădure, iubite, De lacrimi se usucă şi rugile-ncetează
Să râzi la poalele mele. Doar Cel de Sus mai poate viaţă să îţi dee.
Cascada să-şi cânte trecutul,
Iar noi să privim către stele.
De ţi-ai făcut un scut din petecul de cer,
Tot este noapte veşnic pe libertatea ta,
Pescarul
De nu este lumină în ceruri niciodată,
Ai dus cu tine raza, ce te va lumina.
Când se pierdea lumina în dimineţi amare,
Şi se cernea o ceaţă peste vestitul dom,
O veştejită umbră de agăţa pe cale,
Vestind o zi crispată în nodul de năvod.

O-nfiripată viaţă, trăgea o barcă alene,
Printre năluci şi stufuri ieşite-n răsărit,
Pe apele-aburinde trecea nădejdea zilei,
Superbe, mari capturi,în ochii lui zvâcnind.

În largu-i suflet deodată se speriase ceaţa,
E linişte pe apă, în cer şi pe pământ,
O fâlfâire goală din mână i se- adapă,
Năvodul prinde aripi purtat numai de vânt.

Cu dezmorţite unde pe voalurile ceţii

42