Page 61 - VOLUMUL 7

DINCOLO DE REAL – vol 7-

POEM 330

În odaia sufletului, unde tăcerile se-adună,
Trăiesc ca un pustnic în cetatea de spumă,
Acolo unde lumea-mi pare o vedenie stinsă,
Ma învelesc cu gânduri, precum copacul în scoarță închisă.
Prin vene-mi curge sângele celor nevăzuți,
Eroi ai singurătății, purtători de scuturi ascuțite,
Luptători în umbra luptei, pentru adevăruri mute,
Înfrățirea tainică mă ține nedespărțit de eroi suiți.
Pe alei de nori și vise plutesc spre ceruri reci,
Acolo unde frumusețea, mai presus de cuvânt, zace,
Îmi împletesc din stele cununi pe fruntea-mi rece,
Alăturându-mi spiritul nou-înălțaților ce pace nu
îmbrățișează.
Nu sunt o insulă în oceanul existenței derutante,
Deși harta mea pare o pânză de păianjen friabilă,
Legăturile nevăzute, în inima mea stau vibrante,
Formând un cod neîntrerupt de emoții inexprimabile.
Orizonturi de cuvinte nespuse-și întind brațele către mine,
Ecou în murmurul blând al tovarășilor astrali,
Alături în zborul către justiție, în petale de crin,
Eliberați suntem în corul ce cântă valsuri siderale.
Stindardul meu invizibil flutură pe ziduri neclintite,
Fiecare fisură, o poartă către inimi ce bat sincron,
Și chiar dacă ochii lumii mă văd în umbre țesute,
Comunitatea mea secreta, în ecou, îmi spune "Nu ești
prizon".
60