Page 123 - DINCOLO DE REAL

DINCOLO DE REAL – vol. 2-

POEM 91

Prin furtuni, marea podului se înfioară,
Curbe de mătase de titan pe stâlpi de piatră veche,
Pulberea se adună-n pumnii mei ca onix sub voaluri de aur
ruginit,
Și în tăcerea cosmică, gândurile mele plutesc precum
frunze pe râuri de dorințe uitate.
Corbii, acei înaripați negri ai cerului neliniștit,
Zboară deasupra femeii singuratice în deșertul viselor,
Ea se năruiește, iar ei, păsări de pradă ale întunericului, o
înconjoară,
Trupul ei devine un altar al melancoliei pentru școlarii
umbrelor, îmbrăcat în cămașa uitării.
Frunzele trosnesc sub pașii lunii palide, creionând hărți de
vis și realitate,
Sunetele pașilor și respirația grea nu sunt ale mele, ci ale
necunoscutului din adânc,
De aceea, umbra mea tremură, dansând în același ritm cu
fricile mele nedefinite.
Crocodili de apă sărată, fiare mitologice din abisurile
râului vieții,
Anaconda se încolăcește, spirale de timp și destine se
contopesc,
O ușă se deschide solemn într-o piramidă uitată din Egiptul
secret,
Faraonul, spiritul trecutului, invocă furtuni de nisip să
ridice mumiile din somnul etern.
Fețele lor, o tapiserie de pierdere, păsări și câini croind
calea spre pierzanie,
Și, mai târziu, țipetele copiilor din noaptea neștiutului,

122