Page 39 - DINCOLO DE REAL

DINCOLO DE REAL – vol. 2-

POEM 61

Un poet își poartă opera în locul rănilor,
Cuvintele sale sunt cicatrici de lumină și întuneric pe pânza
sufletului.
În fluxul conștiinței, rătăcesc prin grădini de melancolie,
Purtând ca pe o mantie versurile ce cântă suferința și
bucuria deopotrivă.
Fiecare metaforă este o rană închisă cu grijă,
Un strop de sângerare transformat în artă pură,
Fiecare strofă, un ecou al bătăilor inimii sale,
Ce își exprimă chemarea prin șoapte de eternitate.
În adâncurile nopții, când tăcerea devine o catedrală
umplută de vise,
Îmi împletesc durerea cu cuvinte, fiecare literă un balsam,
Un act de alchimie unde suferința se schimbă în aur,
Unde lacrimile devin stele și tristețea o constelație.
Un poet își țese opera ca pe o pânză de mătase pătată de
sânge,
Fiecare rană un portal către universuri necunoscute,
Fiecare vers, o oglindă în care se reflectă cosmosul întreg,
Și întunericul se lasă, dar lumina continuă să strălucească
în inima sa.
În fluxul gândurilor mele, curg râuri de emoții,
Unde fiecare unduire poartă o poveste nespusă,
Un dor, o întristare, o bucurie stranie,
În fiecare vers se află o parte din mine, o fărâmă din
eternitatea mea.
38