Page 27 - DINCOLO DE REAL

DINCOLO DE REAL – vol 4-

POEM 159

Mă las condusă în tărâmul fermecat al viselor de tine,
Doar tu știi calea cerească pe care tânjesc să pășesc,
Să adorm sub umbra stelelor și a culorii lor line,
Să simt cum mii de raze îmi străpung inima, lumina s-o
dezgolesc.
Ești acum forța ce mă ridică spre înălțimi eterice,
Pe un piedestal de adorare ascunsă și respect profund,
Mă dezlegi când în nodurile vieții îmi e confuză lumina
veridică,
Și mă ghidezi prin mistere neumblate, și alte locuri în jur,
profund.
Sunt ceea ce visezi în țesătura poveștii vieții tale
nemuritoare,
Purtând greutatea tăcerilor grele cu lacrimi nerostite în
zori,
Femeia ta de vis, al cărei sufletul rămâne pentru totdeauna
în a ta cărare,
Tânjind după zâmbetul tău ce-i alungă cele mai adânci
temeri și nori.
Mă rog florilor și norilor pentru pacea ta eternă în zori,
Indiferent de darurile iernilor cu zăpezi sau de trecerea
timpului necruțător,
Prin înflorirea pură a eliberării primăverii, flori albe în
noian,
Te voi iubi cu o inimă care nu cunoaște restricții de dor.
Și te voi certa și ierta într-un dans nesfârșit,
26