Page 121 - unirea 8-9

8-9

Florin Anghel

Vedeanu Aşa e lumea. Când pune ochii pe cineva, îl

priveşte până îl topeşte ca pe un bulgăre de seu la
foc mic. Toate acestea au îndemnat-o la pasul cel
Dica mare: Bucureşti. E greu să laşi în urmă totul, chiar
dacă acel ”tot” este doar un ghem de tristeţe, ce se
deşiră greu de pe trupul trist şi el, cu aceeaşi con-
sistenţă.
Să mergi la Bucureşti, s-o rupi cu lumea ta,
Viaţa face ca fiecare să aibă o traiectorie şi o să vrei să te stabileşti şi să nu cunoşti pe nimeni, se
experienţă proprie, să fie unic. Atât de diferite sunt numeşte curaj, în anumite contexte chiar disperare…,
trăirile… câte persoane sunt. Atât de cuprinzătoare mai ales pentru cei cu călcâiele crăpate… O sută şi
plaja, încât se includ toate situaţiile ca într-un cerc ceva de kilometri… tot atâta depărtare de necazuri,
desăvârşit care încinge lumea. Şi iată că, la jumătate gândea Dica.
de viaţă, Dica, s-a trezit că de fapt nu a realizat nimic. O fi lume mai bună, că sunt mulţi din toată
Singură. Câteva clase. O căsuţă ţinută cu lumea, or fi şi buni printre ei, o fi loc şi pentru…
greu… Bărbatul îi murise înainte de vreme şi ea ră- Să-i fi fost Florea aproape, aşa ciung şi cu
măsese lângă bătrâni, îngrijindu-i, chinuindu-se cu părul albit de câte i se întâmplaseră, ar fi stat în coş-
toate grijile casei, până s-au stins şi aceştia. Uitase melia ei… aşa îşi lua ochi de fiare… pe undeva, pe
să râdă. Nu ştia nici măcar să mai zâmbească. Umbla acolo, poate va călca în mila lui Dumnezeu… că cine
numai în negru. Totul în jurul ei parcă se năruia. Lumea ştie… îşi cată omu’ codru’ pe unde poate…
o evita şi începuse şi ea să ocolească lumea. Dica nu era altfel, avea şi ea călcâiele crăpate.
Neamurile? o vorbă goală… se simţea mai În Bucureşti se intra de regulă cu stagiu pe la
străină ca străinii, ar fi plecat în marele oraş, dar nu periferie, pentru cei mai mulţi; aşa că s-a oprit la
cunoştea pe nimeni acolo… ei, şi aici dacă îi ştia pe autogară şi a întrebat un domn cu cravată dacă ştie
toţi, ce?! Tot singură era… şi culmea, o găină neagră pe cineva să-i dea ceva de lucru şi un colţişor unde
începuse să-i cânte cocoşeşte pe bătătură! Bătătorise să pună capul jos. Domnul a privit-o de sus şi a plecat
poteca cimitirului… plângea crucile de lemn tăcute… fumând tăcut. Dica se tot învârtea neştiind încotro
Rugina tăbărâse pe fierul casei, gardurile din s-o apuce. Iaca, zice ea, dacă-i p-aşa, o să iau RATA
an în an erau mai aplecate şi mai rare, pătuţul abia se invers şi mă duc să mor pe câlţii mei; şi aici oamenii
mai ţinea proptit cu o furcă de răposatu’… oborul erau grăbiţi şi neprietenoşi, treceau pe lângă ea de
parcă plângea de pustietate; mai avea câteva păsări… parcă n-ar fi fost… O să cadă dărăpănătura pe ea
dar nu avea rost de masă… nu-i mai ardea de nimic… într-o zi şi gata, n-o s-o plângă nimeni… cum o fi
Când era fată, băiatul morarului, a lu’ Isac, Florea, scris… Dar nu a fost să fie aşa.
se tot ţinea după ea, chiar o pupase… şi încă ar mai Dumnezeu face altfel decât poate gândi
fi vrut, dar de… era fată! Poteca aceea care ducea omul!...
la gârlă ţinea pe ea cea mai frumoasă amintire… şi A venit domnul cu cravată şi i-a luat papor-
Dica mai trecea…, în locul cu pricina se oprea şi niţa, a urcat-o într-o maşină mică, nici cu gândul nu
închidea ochii înfiorându-se de plăcerea celui mai gândea să se plimbe cu maşină mică, doamne, doam-
adevărat sărut… timpul nu putea şterge amintirea ne, mare eşti! Ce lume bună la suflet! auzi, nici să nu
singurului vis frumos; arboretul verde de-o parte şi te cunoască şi să te ia cu maşina mică!
de alta foşnea îmbietor când venea Dica aducân- Pune Doamne sare pe norocul meu să nu se
du-şi cu ea, bucuria, unica ei bucurie… Apoi, Florea strice! Maică Precistă candela care i-a luminat chipul
avusese un necaz, îl prinsese cureaua morii de o mână venea cu rugăciunile mele la Tine! Tu m-ai găsit aici
şi i-o smulsese… aşa ciung se însurase, dar îi murise la ceas de cumpănă!..., ţine-mă-n grija Ta!
nevasta la naştere odată cu copilul. Uite că acuma - Te-nchini? E bine… ascultă bătrânico, am
nici Florea n-o mai băga în seamă! Devenise ,,amărâta vorbit la telefon cu cineva, să nu mă faci de râs, da?!
aia de Dica”… şi pentru el?... În afară de o milă sterilă, O să ai serviciu, ştii să mături? Nu e cine ştie ce, dar
n-avea nimeni de vorbă cu ea. Se simţea ca un câine pentru o gură, scoţi dumicatul…
de pripas, dar într-un câine mai dai cu un bolovan, îi - Cum doamne fereşte să nu ştiu? păi m-ar
mai dai cu ,,huuuoo!...”, în cazul ei auzeai doar: mai răbda pământu’?!
,,săraca!...” O ocoleau de parcă avea ciumă. Iaca Dica a păşit cu dreptul în capitală.

121