Page 148 - unirea 8-9

8-9
Luminita

Potirniche şi să cruţe toţi arborii.

printre ei, ţi-ar fi uşor să te pierzi
având un aer de sinceritate şi datorie.
femeie, vine iarna,
ai fost prea tăcută
ca să te poată ninge în zadar
un anotimp care oricum dispare.

după fum

ţi-ai înfăşurat picioarele în drum, iubita mea,
dar eu nu pot să o spun
aşa de frumos cum tu o tăceai.
şi un tren ajutător într-o gară spectrală
se pregătea să mi te ia.
uşi ghilotinau metalic amprente de pe bilet,
era un anotimp bisect,
ziua aceea a rămas în plus, în minus, în absurd.
femeie, vine iarna ţi-ai înfăşurat picioarele în drum, iubita mea,
dar eu nu pot să o spun
femeie, vine iarna, atât de frumos precum tu mureai
eşti prea osoasă, undeva unde niciunul dintre noi
atârnă gheţurile viitoare nu întâlnise niciodată pe nimeni.
prea aproape de carne. ne călăuzisem doar după fum.
şi nici pricepere
şi nici vioiciune bulă de timp cu încrustaţii
de mlădiat apusurile cianotice
ca să pară mai uşor de trecut. o rochie cu buline şi un ceas deşteptător
şi nici meşteşug de mâini îngheţate vechi, de tip CFR, din tablă,
sau naturaleţe cu care pe care tata îl vopsea din când în când, verde.
să dai sloiurile deoparte o păpuşă rusească îmbrăcată împotriva voinţei ei
şi să te apuci să cânţi în ceva ce nu-i vine bine şi nu-i ţine nici de cald.
despre toate nebuniile pământului, o veioză şleampătă cu tijă luxată
despre văi şi lunci, care face o lumină câş,
mult mai aproape de inimă. înclinaţia camerei roz creştea precum a turnului
un frison şi nici acela din dragoste, din pisa,
mai străbate ultimul dram fără a reprezenta vreun pericol.
din toamna aceasta frumoasă. scame pe jos, toţi am descusut câte ceva
un ac de siguranţă închide şi fără răbdare fiind am rupt aţele albe,
libertăţile în ele le-am aruncat peste tot.
şi nimeni nu cere cu împrumut pe caloriferul din fontă, fierbinte,
din ceva ce nu-i trebuie. coatele celui ce priveşte containerul de gunoi,
femeie, unde sunt zilele calme se frig, se scorojesc, devin şi ele fierbinţi.
în care să stai neauzită în încăperea asta încap trei vieţi
cu capul pe un butuc fără a o mai pune la socoteală pe cea a păianjenului
visând la focul sacru care coase şi el la gherghef un destin.
sau la vreo secure ceilalţi şi le mai cârpesc şi ei pe ale lor,
care să îndure toate astea
148