Page 149 - unirea 8-9
P. 149

8-9
               aţă este din belşug. este şi sârmă.
               şi o secreţie benefică pe care dacă n-o subţii
               ca s-o foloseşti drept lacrimi
               e capabilă să devină adeziv, dezinfectant, otravă,
               agheazmă,                                         dar să nu facă arsură,
               apă de flori când se întâmplă să înflorească igrasia,   nici o prăpastie prea adâncă în care
               parfum de pulverizat în ochiul crocodilului din cadă,   să nu poată sta în picioare un om simplu,
               formol pentru când ne va veni timpul.
                                                                 ştii, din acela care vorbeşte, clipeşte, strănută.
                                                                 amintirile aseptice au început să răspândească
                               imunizare
                                                                 miros de brad putred şi de nuci seci,
                                                                 zăpada zaharisită în geamuri cu dioptrii de
               microbul sinucigaş se fortifică sub intemperii,   îndepărtat lumea,
               sângele lui devine rece şi blestemat,             saci de daruri care s-au stricat,
               pe sistemul de ce să te chem dacă tot vii,        niciun copil dispus să-şi mai joace viaţa,
               împinge zăpada asta de la tine că sub ea          niciun părinte îngrijorat
               aerul e stătut şi oboseşte respiraţia pământului   că se răceşte vatra şi casa se va imbolnăvi
               cu un plămân în fântână.
                                                                 de absenţe definitive.
                   sticlă strălucitoare şi plai neted                        memorie selectivă


               primii care veneau ne cumpărau întotdeauna        sunt 25 de ani şi un pic.
               pe câteva mărgele de sticlă viu colorată,         şi eu îmi amintesc doar un nas enorm, acvilin,
               umblau necinstitele fete împodobite foarte frumos,   din care curgea o picătură de apă,
               bărbaţii fără viitor aveau brăţări de mână, de picior,   ca dintr-un robinet stricat.
               meserii mai puţine, fantezii cu sticle verzi.     şchiopătai.
               ciorile binecunoscute pentru apetitul lor         ai spus că ai fost împuşcat la televiziune.
               faţă de tot ceea ce era strălucitor               atunci toţi betegii pretindeau că sunt eroi.
               ne ciuguleau podoabele orbitoare                  afară era o zloată câinoasă.
               şi deveneau grele.                                aveai ghete otter,
               se abăteau peste oraş                             un lux pe vremea aceea.
               ca o ploaie ucigătoare, neagră,                   eu căutam cu îndârjire
               cu miros de carne bătrână.                        aleea amiral bălescu unde nu mai locuia nimeni.
               plecau şi darnicii cotropitori,                   peste drum, copacii erau împuşcaţi în inimă.
               rămâneam să ducem după noi                        ei, da, erau.
               rugina pe care nu ne-o furase nimeni,             le fâlfâiau zdrenţele,
               ca pe o consecinţă a propriei trădări.            aveau uniforme suprapuse.
               ciorile deveneau sedentare                        balcoanele cu uşile date în lături,
               şi ne schimbau relieful.                          confuzie.
               aveam un câmp de ciori                            oricine putea spune ca este orice.
               şi cerul ca o baltă                               ciudat să-mi amintesc după 25 de ani doar atât.
               în care nimeni nu pescuia,                        sau atât de mult.
               pentru că toţi ne visam luntraşi,                 oamenii minţeau ca şi acum.
               scafandri, armatori de vase de cupru.             aş fi vrut să nu-mi mai amintesc nimic.
               aveam oroare de lucruri ascuţite,                 în braţe cu moartea
               privirile ne erau boante,
               munţii teşiţi, limbile plate.                     ţipă nişte femei.
               şi când nu ne mai puteam suferi,                  toate îmi născuseră astăzi copilul
               nu mai aveam nici cu ce, nici ce ne face.
                                                                 şi nu se înţelegeau de la împărţirea
                                                                 leagănului.
                           amintiri aseptice
                                                                 nani, nani, nu adormi,
                                                                 nu arunca din copaie totul.
               dacă ar fi o soluţie miraculoasă                  desăvârşeşte taina dăruirii.
               de ştergere definitivă a sărbătorii din memorie,
                                                                 lasă-mă pe mine să iau moartea în braţe.

                                                            149
   144   145   146   147   148   149   150   151   152   153   154