Page 31 - unirea4-5
P. 31
4-5
Pe cărarea noastră veche
Umbre nude, colorate
Printre pietre stau de veghe
Sunt salcâmii de-altădată.
Muzica se-aude surdo-mut
Las’ să facă ce vor ele Notele dansează pe clape
Zid din piatră de-or naşte Beethoven plânge tăcut
Fără uşă şi fereastră Chemându-şi iubita aproape.
Tot cu tine voi renaşte.
Ea îi este aproape şi totusi
Peste zidul cel de piatră Aşa departare se ţese
Vom zidi un pod de stâncă Simfonia a 10-a din lotuşi
Peste marea cea albastră Precede Oda Bucuriei alese.
Prea înaltă, prea adâncă.
Surdo-mută le este iubirea
P.S. Surdo-muţi sunt amândoi, trecători...
Şi din zid aud: “O Sole” Pianul le cânta din trecut amintirea
Naşte Ana lui Manole... Şi îngerii se-agaţă cu aripi de nori.
Şi din zid se-aude: “tată”
Glas de prunci şi prunci de piatră.
Pianul îşi caută pe note maestrul
Beethoven e plecat, nu mai este demult
Te iubesc
Muţenia este surdă... dinlauntrul
Inimii lui, pe maestru l-ascult.
Te iubesc cu toată încrâncenarea zeilor uitaţi
Cu toată fiinţa mea ce te aşteaptă doar pe tine Pianul îmi cântă pe note lăuntrul
În toate acele dimineţi... când sunt sau nu a ta Pe Beethoven, nu ştiu cum, îl ascult
Şi chiar şi-atunci când plouă sau când ninge.
Muţenia este surdă pe dinlăuntrul,
Acestui pian surdo-mut.
Te iubesc la fiecare colţ de întâmplare
Şi te aflu în fiecare întrebare şi răspuns Toamna de mine
Cu tine mă încălzesc când anotimpul moare
Cu mine eşti când toamna a apus.
De-o vreme, a încetat toamna să mă mai caute
Stă pierdută undeva în haosul pustiit,
Nu-s încercări să nu cuprindă dorul în lumea de-afară
Nici lacrimi nu-s să mă-nspăimânte Deşi nu o caut, o aştept... orice ar fi, unde ar fi...
Cu tine sunt-atâta ştiu -şi martor...zborul Să-mi povestească ce poveşti mai ascunde
Ce ne-a unit pe veci şi dincolo de lut.
în oamenii vii.
Te iubesc gândind mereu să-i fie bine Pe mai departe nu sunt, pe mai aproape nu eşti
Cand eşti absent sau îmi lipseşti Călătoare prin tine, cu tine, am învăţat să iubesc...
În toate nopţile în care stau de veghe Cum nu există lumină să nu-şi poată pătrundă umbra
Şi când cu zeii mie îmi vorbeşti.
Aşa nu există secundă să nu ticăie a timp.
Nu simt dureri să mă doboare De-o vreme, s-a rătăcit toamna de mine în mine
Nici suferinţe să mă-ncătuşeze Precum un orb ce şi-a auzit întunericul în lumină
“Tăcerea ta”- ar fi o ultimă eroare Precum un surd ce şi-a văzut neauzul în auz
Suflet pereche în mine să te-aşeze!
Precum un poet ce şi-a regăsit cuvintele în muză.
Pianul surdo-mut
Se scutură ploaia de nori şi cerul de stele
Când zborul îi face loc unui cocor printre ele
Acum îngerii în aripi se-ascund Sperând să salveze din văi un ultim ecou
Cu visele cad în lună şi-n mare Ce-s aşteptările mele de tine, de noi?...
Nu-i nici sus, nici egal, nici rotund
Pianul totuşi e in formă de soare.
Când gregarele păsări sunt ucise prin văi
Când toamna a încetat să mă mai caute
Iubirea şi viaţa sunt promise-n amurg Când eu fără tine nu-s eu, când tu fără mine...
Unei clipe rătăcite-n pustiu nu-s eu
Când stelele renasc şi se scurg Doar toamna mă vede, mă simte, mă aude
Pe-un portativ gri-alb-argintiu.
Încercând să salveze din mine un ultim ecou.
31
